Primul lucru de observat la cultura noastră este criza de verticalitate. Multă lume este pusă în mișcare de un sentiment de filantropie care te face să-l iubești pe aproapele și să fii solidar cu el. Este adevărat că aproapele trebuie să fie iubit pentru el însuși, dar relaționarea în sens vertical, cu Dumnezeu, care este izvorul carității s-a diluat. Este doar o criză creștină? Sau doar o criză catolică? Deși simțământul religios rămâne și este puternic, din păcate el nu mai face referință la Dumnezeu. De aceea, venind în contact cu această societate, trebuie să valorizăm ceea ce permite ruperea vălului care îl acoperă pe Dumnezeu. Trebuie să deschidem calea către cer, să susținem tot ceea ce depășește orizontul limitat al umanității noastre.
O a doua problemă este cea a individualismului extrem. Se vorbește astăzi mult despre valoarea "Eu"-lui, care se deosebeşte de "Noi". Acest personalism modern, însă, a devenit atât de emfatic încât el a condus la un individualism extrem. Totul este privit şi considerat din punct de vedere subiectiv: cine sunt eu? La ce îmi foloseşte? Ce pot câştiga? Chiar şi noi, în inima noastră avem această specie de virus. Un apostol care se mişcă în această atmosferă culturală trebuie să favorizeze ceea ce ce i se opune individualismului. Trebuie asociate, deci, toate eforturile personale şi comunitare care tind către altruism, către celălalt, către altul. Omul european modern a devenit foarte trist, pentru că singurătatea îl face trist. A pierdut bucuria tocmai pentru că s-a gândit prea mult la sine însuşi.
Al treilea lucru care marchează societatea noastră este greutatea de a lucra şi de a trăi în timp. Suntem toţi victimele unui ritm frenetic care pretinde că totul trebuie făcut acum, imediat, fără întârziere, împiedicându-ne să avem percepţia corectă a timpului necesar împlinirii unei activităţi. În Biblie, în schimb, ni se vorbeşte destul de des despre aşteptare, perseverenţă, răbdare. Timpul pare să fi devenit primul duşman al omului de astăzi. Nu mai este timp pentru a medita, pentru rugăciune, pentru relaţionare. Mesajele preferate sunt cele rapide, pe cale electronică, pentru că circulă foarte repede de la un capăt la altul al lumii... În acest context, cum putem să parcurgem drumul maturizării, dacă nu dispunem de timpul necesar unei aprofundări reale a stadiului de evoluţie pe care îl încheiem şi a celui pe care îl începem? Noi, apostolii, trebuie să facem un efort deosebit de mare pentru a găsi acel ritm demn al naturii omeneşti şi spirituale, un ritm demn al timpului, să facem ca timpul să fie prietenul nostru. Prieten în tăcere, prieten în singurătate, prieten în rugăciune.
Al patrulea element care trebuie amintit este slăbirea credinţei în veşnicie. Începe să devină o realitate destul de dificil de înţeles pentru omul de astăzi. Multă lume crede că nu trebuie să te preocupi de viaţa de dincolo pentru că nimeni nu ştie nimic despre asta. Cu toate acestea, în inima omului există dorinţa ascunsă de a trăi veşnic, pentru că refuză să creadă că totul se sfârşeşte cu moartea. Consecinţa imediată a acestei dificultăţi este că nu mai există o adevărată speranţă. Iar lipsa credinţei şi a speranţei legate de viaţa veşnică face ca epoca noastră să fie marcată de stress.
A cincea caracteristică este chiar mai importantă. Se referă la negarea practică a primatului harului în viaţa omului. Pelagius, în erezia sa, susţinea că Dumnezeu poate face ceva, poate să ilumineze, dar de fapt omul este cel care trebuie să facă eforturi pentru a se mântui. Aşa se întâmplă în lumea de astăzi. Există convingerea că noi avem tot ce ne trebuie. Dumnezeu este invocat pentru "ultimii metri ai întrecerii", în rest noi facem totul. Totuşi, noi ştim că Dumnezeu se îngrijeşte să ne înveţe că există har şi că el are prioritate absolută, adică noi nu putem face absolut nimic fără el. Noi lucrăm, organizăm, creem structuri, restructurăm, reformăm, raţionăm... Toate acestea sunt importante, dar nu decisive. Foarte importantă este, însă, gratuitatea absolută a harului.
Toate acestea constituie humus-ul în care noi, apostolii, trebuie să predicăm. Însă noi trebuie să fim convinşi că nu suntem singurii care predicăm, că nu suntem singuri în apostolatul nostru. În activitatea noastră, noi suntem legaţi de alţii oamenii timpului nostru, adevăraţi colaboratori: preoţi, credincioşi laici, structuri. Însă Biserica are două mii de ani de existenţă, iar noi ne simţim legaţi şi de cei care au lucrat înaintea noastră, de toţi aceia care au dat strălucire mesajului lui Cristos prin activitatea, rugăciunea şi jertfa lor.
Apoi, trebuie să fim conştienţi că în viaţa noastră există o vocaţie care nu vine de la noi, nu este proiectul nostru. Chemarea am primit-o de la Domnul. Această gratuitate trebuie să fie motivul de fond al unei deschideri, al unei certitudini, al unei linişti interioare care ne asigură că suntem în mâna Domnului.
Un apostol al timpurilor noastre simte ca fiind importantă apoi şi o disponibilitate către ceea ce nu este numaidecât programat. Nu totul poate fi calculat, nu totul trebuie calculat, căci harul şi intervenţia Domnului nu ţin cont de programe, de calcule. Se manifestă din abundenţă în orice moment, în orice persoană. De aceea apostolul trăieşte orice kronos ca pe un kairos, orice moment este trăit ca o oportunitate. Oportunitatea de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a-l oferi şi altora, în orice moment al istoriei omeneşti, "vestind cuvântul, insistând la timp potrivit şi la timp
nepotrivit, convingând, mustrând, îndemnând, cu toată răbdarea şi
învăţătura. (...) Fii măsurat în toate, îndură suferinţele, fă-ţi munca de vestitor al Evangheliei,
împlineşte-ţi slujirea". (cf. 2Tim 4,2.5)
După G. Danneels, L'apostolo in un contesto religioso segnato da pluralismo, indifferentismo, sincretismo, Ancora 2002
