Maturitatea deplină în Cristos (cf. Ef 4,13), care sub influxul lucrării Duhului Sfânt trebuie să-l caracterizeze pe preot, omul comuniunii, poate fi atinsă, menținută și dezvoltată numai cu două condiții:
a) dacă formarea dinaintea hirotonirii sacerdotale a pus accentul pe formarea obiectivă a funcției de păstor de suflete;
b) dacă formarea continuă de după hirotonirea sacerdotală știe să unească mereu "cura animarum" asigurată de preot, cu "progresul spiritual" personal.
În ceea ce priveşte prima condiţie este absolut necesar să nu fie uitat principiul ermeneutic fundamental al normelor Codului de Drept Canonic şi al învăţăturii Conciliului al II-lea din Vatican.
În can. 276, par. 2, legislatorul ecleziastic, din dorinţa de a formaliza la nivel normativ indicaţia din Presbyterorum ordinis 13,1 cu privire la centralitatea funcţiei pastorale, pentru tot timpul vieţii clericului şi necesară pentru sfinţire, faţă de textul conciliar foloseşte fideliter în loc de sincere, iar apoi în loc de munera foloseşte termenul officia.
La fel, în can. 245, par. 1 legislatorul în loc să folosească neschimbată expresia din PO 7,1, necessarios adiutores et consiliarios, care defineşte clasificarea eclezială a preoţilor, el vorbeşte simplu despre fidi cooperatores.
În ambele cazuri, perspectiva textelor conciliare, care redefineşte funcţionalitatea preoţilor în interiorul communio fidelium şi o indică drept criteriu educativ şi metodă de sfinţire a lor personală şi a candidaţilor la preoţie, este redusă la un îndemn moral, de tip subiectiv, care nu poate fi un principiu programatic folositor vieţii şi spiritualităţii clerului diecezan. Acest principiu însă a fost pus clar în lumină de Ioan Paul al II-lea, în Pastores dabo vobis. El defineşte identitatea preotului ca fiind "esenţial relaţională" şi afirmă că tocmai pentru acest motiv "ecleziologia de comuniune devine decisivă pentru înţelegerea identităţii preotului, a demnităţii şi misiunii sale vocaţionale originale în interiorul poporului lui Dumnezeu şi în lume" (PDV 12, 3-4).
De aceea, chiar şi la nivel educativ "nu putem să ne gândim la preoţie ca şi cum ea ar fi anterioară Bisericii, pentru că ea este în totalitate în slujba Bisericii" (PDV 16).
În ceea ce priveşte a doua condiţie, adică legătura dintre cura animarum şi progresul spiritual personal al preotului, trebuie evidenţiate următoarele principii.
Mai întâi, întreaga formare permanentă a preotului trebuie clădită în întregime pe principiul comuniunii. Conştiinţa acestei comuniuni pe de o parte ne face să dezvoltăm coresponsabilitatea în vederea misiunii comune pe care o avem, pe de altă parte implică un răspuns personal zilnic, responsabil şi echilibrat, al preotului la îndemnul pe care Biserica i-l face în cadrul ritului de hirotonire: "trăieşte misterul pe care îl primeşti în mâinile tale"!
Această unitate de conţinut amintită de Conciliul al II-lea din Vatican, la nr. 14 al decretului Presbyterorum ordinis, poate fi atinsă de preot dacă în împlinirea slujirii sale, şi mai ales în cura animarum comunitară dar şi individuală, nu permite niciodată să se stingă dorinţa sa de convertire, pe care o alimentează printr-o "însoţire spirituală" care îi permite să actualizeze mereu acea "ofertă de sine", definită de Ioan Paul al II-lea ca "o constantă esenţială a carităţii pastorale" (PDV 23).
Aşa cum a amintit de mai multe ori papa Benedict al XVI-lea în timpul Anului Preoţiei, preotul nu este altceva decât "un om convertit şi reînnoit de Duh" şi din această cauză el devine "un om al unităţii şi al adevărului, conştient de limitele sale şi, în acelaşi timp, conştient de măreţia deosebită a vocaţiei primite" (Benedict al XVI-lea, Audienţa generală din 1.07.2009).
A rămâne fidel harului primit nu înseamnă pierderea libertăţii, dimpotrivă o presupune, o dezvoltă. Şi tocmai această libertate constituie al doilea mare principiu al formării permanente. Aggiornamento propus clerului diecezan în mod periodic nu va duce nicăieri dacă nu va putea să ajute la descoperirea fie a fraternităţii sacramentale (PO 8), fie a libertăţii atât de necesare în convertirea inimii (PO 18,2).
După Libero Gerosa, "Adduxit eum ad Iesum", Lateran University Press 2012
Traducere şi adaptare pr. Eduard Soare
