Preotul și spiritul de colaborare

Este un lucru cunoscut în existența preoțească faptul că nu putem fi preoți și nu putem să ne exercităm slujirea singuri. Stilul de viață al liberului profesionist, tendința de a monopoliza slujirea, închiderea în autosuficiență și considerarea celorlalți doar ca obiect al strategiilor pastorale, acestea sunt atitudini străine de spiritualitatea prezbiterală.

Dacă acest lucru a fost adevărat dintotdeauna, condițiile în care se desfășoară slujirea preoțească cer astăzi o capacitate specială de a provoca și de a coordona colaborarea.

Într-un climat, adevărat sau presupus, de creștinism stabil, era poate mai ușor să se recurgă la o retorică ce îl propune pe preot ca o ființă solitară, care apără și promovează binele comunității. Însă, provocările noii evanghelizări, complexitatea crescândă a atribuțiilor pastorale și pluralitatea instrumentelor care trebuie utilizate, exigența obiectivă a unui creștinism adult și responsabil, conduc astăzi la o imagine spirituală nouă a vieții preoțești: el este omul misiunii, în slujba unei comunități care şi ea la rândul ei este misionară, angajată în mărturisirea Evangheliei.

Sf. Paul se bucura și îi mulțumea lui Dumnezeu pentru comunitatea din Filippi, pentru că ei erau angajați împreună cu el în răspândirea Evangheliei, Vestea cea Bună a mântuirii. Ei participă la harurile apostolice, împărțind oboseala și lanțurile lui Paul, colaborând cu el în apărarea și în consolidarea Evangheliei (cf. Fil 1,3-7).

Bisericii Romei, Paul îi vorbește despre niște soți creștini, Aquila și Priscilla, "colaboratorii mei în Cristos Isus" (Rom 16,3); în acelaşi context, nu se teme să-i numească "stimaţi printre apostoli" pe Andronic şi Iunias, rudele sale (v. 7) şi trimite salutări lui Urban, "colaboratorul nostru în Cristos" (v. 9), şi către Trifena şi Trifosa "care se străduiesc pentru Domnul" (v. 12). Textul nu ne permite să înţelegem mai bine ce înseamnă această participare la apostolat; reiese de aici o imagine a Bisericii în care sunt prezente, chemate pe nume, anumite personaje care au fost în mod activ alături de Apostol şi au colaborat cu el.

Viaţa lui Paul nu a fost niciodată aceea a unui explorator solitar: cartea Faptele Apostolilor dă mărturie că el a călătorit, a vorbit, s-a luptat mereu pentru binele Bisericii alături de colaboratorii săi, pe care şi i-a asociat sau care i s-au oferit. Numai în anumite împrejurări, excepţionale, el apare singur. Şi atunci, nu pierde ocazia să se plângă.

Ar fi prea banal să interpretăm aceste informaţii doar ca pe nişte condiţii necesare în acel timp. Căci ele ne indică şi un stil de viaţă, ales în mod conştient. Este suficient să ne gândim că Paul apare ca unul care şi în scris colaborează: şase din cele nouă Scrisori pe care le adresează comunităţilor nu sunt iscălite numai de el. Numele său şi calităţile sale apostolice sunt împărtăşite, din când în când, de Timotei, Silvan, Sostene.

Nici nu ar fi putut fi altfel: înainte de Paul, ca model al vieţii sale, Isus Cristos a ales această metodă, chemându-i la sine "pe cei pe care i-a ales" şi le-a cerut să intre într-o strînsă colaborare cu el. Apoi, faptul de a face parte din grupul celor 12, nu i-a autorizat niciodată pe apostoli să excludă misiunea celor 72. Dimpotrivă, unul dintre ei a fost mustrat pentru că nu a ştiut să valorifice neaşteptata colaborare a unui necunoscut, chiar dacă "nu era de-al nostru" (cf. Mc 9,38-39).

Invitaţia de a lucra laolaltă este primită uneori cu teamă. Este văzută ca o ingerinţă neplăcută şi o complicaţie inutilă; căutarea colaborării şi a unor programe mai vaste este considerată o pierdere de timp; slujirile laicilor - o invazie; autoritatea legitimă care coordonează - oprimare a creativităţii.

Care sunt motivele care stau la baza refuzului colaborării?

Un prim motiv poate fi micimea. Cineva riscă să se înece într-un pahar cu apă, să se sufoce, chiar fără vina lui, din cauza tensiunilor şi a problemelor cu care se confruntă, al căror orizont este prea aproape. Ca remediu, trebuie cultivată mărinimia. Acest termen, destul de folosit în Noul Testament (25 de ori), nu înseamnă numai răbdare sau generozitate. Acestea pot fi consecinţe ale ei. Noi, în schimb, ne referim la o caracteristică a unui suflet care este obişnuit să trăiască "în spaţii extinse", unde poate respira, care ştie să vadă departe, care ştie să conceapă proiecte mari, care ştie să vibreze în faţa adevăratelor probleme, cele care încep acolo unde se termină umbra propriei clopotniţe.

Nu există nimic evaziv în mărinimie: rămânem ancoraţi în datoriile noastre zilnice, oricare ar fi ele. Însă un suflet "mare" aduce cu sine bogăţia idealurilor şi conştiinţa strălucitoare a complexităţii valorilor către care se tinde. Acesta este sufletul care se deschide către colaborare şi o consideră ca pe un dar care trebuie cultivat, nu ca pe o modalitate de a înmormânta idei, sau proiecte.

Un al doilea motiv, vechi cât lumea, este gelozia. Nimic nu se împotriveşte mai mult spiritului de colaborare. Lucrarea celorlalţi, aportul lor în edificarea unei case comune sau a unui proiect comun, este văzută în acest caz ca o concurenţă, ca ocuparea spaţiului care "îmi aparţine". Este o ispită care atât de uşor se instalează în inima omului! În loc să creadă că este ajutat, preotul are tendinţa de a se simţi asediat. I se pare că-i sunt sustrase caracteristicile sale specifice, ceea ce îl defineşte şi îi conferă identitate. De aceea, va continua să apere cu dinţii strânşi un anumit "spaţiu" pe care l-a declarat exclusiv. Procedând astfel, colaborarea este înăbuşită şi este oferită o imagine reductivă a persoanei şi a activităţii sale.

Soluţia poate veni din depăşirea acelui sentiment de gelozie care blochează. Preotul trebuie să fie în identitatea şi în acţiunea sa, o fiinţă dinamică. Preotul trebuie să trezească, să anime, să asculte, să recunoască, să pregătească, să formeze, să împărtăşească, să discearnă, să revadă, să înlăture obstacole, să coordoneze... În felul acesta, preotul îşi împlineşte misiunea, oferindu-se celorlalţi, nu ţinând cu dinţii la ceea ce este (numai) al lui.

Un al treilea motiv al incapacităţii de colaborare este neîncrederea în munca celorlalţi, în competenţa şi capacitatea lor. Ce este mai important? Eficienţa pastorală sau respectul pentru demnitatea persoanei şi creşterea în caritate? Sunt dispus să accept, în limite fireşti, ca un lucru să fie făcut mai puţin bine decât l-aş face eu? Sunt dispus să renunţ la eficacitatea şi rodnicia imediată a iniţiativelor mele, pentru a le înscrie într-un proiect comunitar şi pentru a-i face şi pe alţii părtaşi la realizarea lui?

Preotul care învaţă să se considere pe sine ca un "descoperitor de talente", ca unul care coordonează capacităţile celorlalţi, oferindu-le spaţiul posibil şi oportun pentru colaborare, va înregistra şi el un progres în perceperea identităţii sale vocaţionale. Un câştig care este pierdut dacă el se închide în imaginea ireală, resemnată şi voit-obosită, a celui care "trebuie să facă totul singur". Acolo unde nu există stimulente pentru colaborare, acolo vor exista puţine persoane pregătite şi dispuse să colaboreze. 

Învăţăm spiritul de colaborare, colaborând.
Funcţia educativă a preotului în interiorul prezbiteriului şi în comunitatea încredinţată este tocmai aceea de a-i face pe confraţi şi pe credincioşi să crească în capacităţile lor, părtaşi la misiunea apostolică încredinţată de Isus.

După D. Coletti, Vivere da prete, Ancora 2010