Tradiția spirituală a insistat mereu asupra relației dintre creștin și timp, însă astăzi trebuie spus cu mai multă tărie că o viață creștină autentică nu poate face abstracție de relația sa cu timpul. Trăim o epocă marcată de accelerare, de grăbire, de iuțire a timpului, astfel că anxietatea cu care se percepe trecerea timpului a devenit din ce în ce mai evidentă și mai gravă. Timpul este "dușmanul cu care trebuie să lupți", sau "fantoma care ne urmăreşte toată viaţa". Timpul fuge, pierdem timp, nu avem timp, suntem consumaţi de timp... Aşadar, timpul devine idolul care zilnic ne face să depindem de el.Însă pentru noi creştinii, timpul este "locul" în care se decide fidelitatea noastră pentru Domnul: ori ştim să trăim timpul, să-l considerăm ca dar şi ca angajament, ori idolatrizăm timpul. În trecerea timpului noi descoperim prezentul lui Dumnezeu (cf. Lc 19,9; Ev 3,7-4,11). Folosind bine timpul (Ef 5,16), noi putem să-i dăm un sens şi să-l facem să nu fie zadarnic. Ordonând timpul, noi putem să ne alăturăm rugăciunii neîntrerupte care ne-a fost cerută de Isus şi de Apostolul Paul (cf. Lc 18,1; Ef 6,18; 1Tes 5,17).
Preotul trebuie, deci, "să sfinţească timpul", adică să disciplineze, să pună deoparte, să separe în mod inteligent timpul, pentru ceea ce este el ca preot şi pentru ceea ce este chemat să facă. Există priorităţi de stabilit, există un timp care este considerat central pentru fiecare zi, un timp la care nu se renunţă. Un timp dedicat acţiunii prin excelenţă, care edifică comunitatea - acţiunea liturgică. Un timp destinat conducerii comunităţii, în diferite moduri. Un timp destinat odihnei. Fără o disciplină a timpului, care este o adevărată "sfinţire a timpului", nu există posibilitatea unei vieţi spirituale creştine. De altfel, mulţi rămân în ea la nivel de diletanţi, nu perseverează, sunt contradictorii, nu se pot bucura de o creştere robustă tocmai din cauza relaţiei lor alterate cu timpul. Se comportă ca un "necugetat", spune Apostolul, cel care nu ştie să-şi ordoneze şi să-şi trăisască timpul (cf. Ef 5,16). Atunci când timpul se prezintă fără un adventus, ca un aeternum continuum fără noutăţi esenţiale, timp care pur şi simplu trece fără a fi trăit în mod conştient, cu conştiinţa venirii Domnului, atunci nu există nici aducere-aminte, nici aşteptare, nici capacitate de a asculta astăzi Cuvântul Domnului.
Timpul, deci, nu trebuie nici idolatrizat, nici risipit, el trebuie ordonat şi trăit cu conştiinciozitate şi cu trezie, în slujba omului şi a binelui său. Din păcate, nu mai există o educaţie în ceea ce priveşte austeritatea timpului, ceea ce conduce, mai ales astăzi, la o viaţă dezordonată, în care nu este perceput nici un fel de program pentru diferitele activităţi, fiecare după importanţa sa. În felul acesta nu reuşim să ne dăm seama care sunt priorităţile slujirii noastre şi toate activităţile noastre se consumă într-un vârtej care domină dimensiunea noastră umană şi slăbeşte dimensiunea noastră spirituală.
Însă cel care îşi exercită stăpânirea de sine, acela ştie să vegheze asupra sa. Şi numai cel care ştie să stăpânească timpul său ştie să-şi exercite acest control.
Tradiţia spirituală a indicat mereu prima oră a zilei care fiind în mod special potrivită pentru rugăciune şi pentru citirea Sfintelor Scripturi. "Atunci când reuşeşti să dai unitate zilei tale, ea dobândeşte ordine şi disciplină. În rugăciunea de dimineaţă trebuie să găseşti această unitate, care apoi este păstrată în munca ta. Timpul pierdut, ispitele cărora le dăm curs, lenea şi lipsa curajului la lucru, dezordinea şi indisciplina din gândurile noastre şi din relaţiile noastre cu ceilalţi, îşi au adesea originea în faptul că suntem neglijenţi în rugăciunea de dimineaţă" (D. Bonhoeffer, Pregare i Salmi con Cristo, Queriniana 1969).
Trebuie să constatăm cu realism că, dacă nu ne rugăm atunci când a răsărit soarele, urgenţa şi mulţimea activităţilor la care suntem chemaţi pe parcursul zilei riscă să micşoreze din ce în ce mai mult posibilitatea de rugăciune. Apoi, în timpul zilei, suntem supuşi unei exigenţe omeneşti, care ne cere să ne odihnim, să beneficiem de linişte şi de singurătate.
Numai împletind cu inteligenţă rugăciunea, lucrul şi odihna, se poate trăi bine o consacrare pusă în slujba comunităţii creştine. Fiecare să avem curajul să adoptăm o regulă de viaţă, nu formală, nu legalistă, ci plină de înţelepciune şi de realism. O trăsătură care, în discernământul continuu pe care îl facem, ne ajută să trăim în mod armonios exigenţele slujirii preoţeşti.
După E. Bianchi, Ai presbiteri, Qiqajon 2004
Traducere şi adaptare pr. Eduard Soare
