În viaţa de zi cu zi există o cadenţă ritmică naturală legată de succesiunea zilei şi a nopţii. Alături de aceasta, există şi o alternanţă care separă activitatea de odihnă, sărbătoarea de normalitate. Există o modalitate la fel de naturală de a trăi această alternanţă, influenţată de semnificaţii culturale şi convenţionale dintre cele mai diferite.
Există şi un mod creştin de a trăi acest ritm, cu numeroase semnificaţii pozitive, rodnice. În acest context, iese în evidenţă importanţa zilei de duminică, un adevărat punct de referinţă în viaţa creştină.
Duminica, Ziua Domnului prin excelenţă, ziua în care Isus a înviat, se bucură mereu de acea noutate proaspătă, este mereu o duminică nouă, nu numai din cauza desfăşurării anului liturgic, ci datorită Cuvântului lui Dumnezeu care este vestit, Cuvânt care îi aparţine acelei duminici, ales pentru a transmite un anumit mesaj, parte a unei revelaţii progresive care se îmbogăţeşte cu fiecare duminică.
Dacă ritmul zilnic este caracterizat de Cuvântul zilei, ritmul săptămânal este caracterizat de Cuvântul duminicii. El este pentru întreaga săptămână, ceea ce este Cuvântul zilei pentru întreaga zi (cel puţin ideal vorbind).
Iată de ce trebuie să fie foarte importantă această vestire a Cuvântului, mai ales acea vestire care are loc în celebrarea euharistică duminicală, moment privilegiat de creştere a comunităţii de credinţă. A lua acest lucru în serios înseamnă a te simţi primul destinatar al acestui Cuvânt, primul care îl aude, primul care încearcă să-i pătrundă misterul, bogăţiile ascunse, primul care îl aplică istoriei sale personale. Dacă vrem să folosim rigoarea, putem spune că preotul, apostol al Evangheliei, poate vesti altora numai acel Cuvânt pe care mai întâi şi l-a spus sieşi, făcându-l să răsune în interiorul său.
Cuvântul devine punct de referinţă doar atunci când revoluţionează interiorul preotului, doar atunci când el devine centru al formării personale, lumină care luminează întunecimile şi tenebrele persoanei sale, dar care deschide orizontri noi, căi necunoscute. Hrană deopotrivă dulce şi amară.
În felul acesta formarea devine permanentă, fiind provocată, solicitată în modalităţi mereu noi, cu noi stimulente, de către liturgie, pentru ca drumul de identificare a preotului cu sentimentele lui Cristos (cf. Fil 2,5) să fie complet, împlinit cu regularitate răbdătoare, duminică de duminică.
Când această datorie de vestire a Cuvântului nu este luată în serios?
Atunci când slujitorul Cuvântului omite sau anulează această fază de personalizare, interpretând slujirea sa de vestitor autorizat al Cuvântului ca o operaţiune cultural-didactică sau moral-exortativă, oferind ori o comunicare erudită dar departe de viaţa concretă, moartă încă înainte de a fi pronunţată, ori o predică insuportabilă, spusă cu o intensitate mai mică sau mai mare a vocii, departe de lume, ori un text copiat de la alţii sau chiar de la sine (predica de anul trecut), scoasă din arhiva personală ca dintr-un congelator, în ultimul moment, deci rece, departe de misterul celebrat, fără trăire şi fără să poată vorbi de la inimă la inimă... În toate aceste cazuri, slujitorul nu se lasă "vizitat" de Cuvânt, nu vrea să devină ucenicul său, nu şi-a vestit acest cuvânt mai întâi sieşi.
Vestirea Cuvântului pentru preot este izvor de adevăr şi izvor al identităţii sale. Preotul trebuie să cunoască prin studiu şi prin contribuţia intelectului drumul care duce mai întâi la experientia şi apoi la sapientia. În schimb, un anumit gnosticism verbal clerical ar putea conduce la îndepărtarea de adevăr, la transformarea acelui adevăr într-un adevăr steril, care este un adevăr doar intelectual.
Luând în serios slujirea vestirii Cuvântului, preotul se simte primul destinatar al acestui mesaj. Concret, asta înseamnă să dedice o zi, sau ore din zilele săptămânii, pentru pregătirea omiliei duminicale, sau să împărtăşească în acest timp de pregătire Cuvântul divin cu un grup de credincioşi, sau de confraţi. Acest tip de lectură comunitară poartă numele de collatio, adică o ascultare comună a Domnului, în care fiecare încearcă să edifice comunitatea sa arătând cu simplitatea inimii "reacţia" sa la Cuvântul divin.
De ce este importantă împărtăşirea?
Dacă formarea permanentă înseamnă disponibilitatea inteligentă a preotului de a se lăsa format pe tot parcursul vieţii, ea trebuie să aibă de-a face cu o anumită capacitate relaţională şi cu deschiderea către ceilalţi, căci viaţa ne formează mai ales prin relaţie. O relaţie care, pentru cel credincios, reprezintă medierea normală a acţiunii lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne vorbeşte prin ceilalţi, cu toate limitele şi imperfecţiunile lor. Ar fi greşit să reducem sau să limităm intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră doar la persoanele pe care noi le considerăm bune sau sfinte, sau să ne gândim că putem înainta în formarea noastră permanentă doar în aceste contexte pozitive (dieceză, parohie, comunitate călugărească, familii...). Or, collatio înseamnă tocmai acest lucru: ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu care trece printr-un cuvânt omenesc. Este Cuvântul lui Dumnezeu în interiorul unui cuvânt omenesc, sau un cuvânt omenesc ca îmbrăcăminte pentru Cuvântul divin. Acesta este principiul pe care este construită toată logica formării permanente. Dumnezeu, acum, nu are alt mod de a ajunge la mine decât prin aceste persoane, pe care nu le-am ales şi care nu m-au ales. Disponibilitatea mea către acest tip de acceptare frăţească îmi descoperă nivelul de maturitate spirituală.
Aşadar, ce înseamnă a celebra Ziua Domnului?
Înseamnă a rezerva un spaţiu într-o zi a săptămânii, nu neapărat duminica, în care preotul poate să celebreze domnia lui Dumnezeu. Trebuie să ieşim din caracteristica tristă a obligativităţii, care reduce rugăciunea la o datorie, fixată în spaţii rigide, pentru care preotul, din cauza "cultului disponibilităţii" greşit înţeles, nu mai are timp. Este nevoie de un timp în care să ascultăm Cuvântul, să-l studiem, să discernem în lumina lui deciziile pe care le avem de luat, într-o tăcere iubitoare, vorbind cu Dumnezeu "faţă către faţă" (Ex 33,11), fără să simţim presiunea ceasului, ziua sau noaptea.
Poate nu vom găsi în fiecare zi acest timp preţios, dar o dată pe săptămână, da. Ritmul săptămânal, construit în jurul Cuvântului divin de duminică, garantează şi păstrează acest timp. El este indispensabil pentru preot, aşa cum aerul este necesar pentru plămâni şi oxigenul pentru sânge. Nu în sensul de a te ruga mai mult, ci în sensul de a te ruga mai bine, în libertatea inimii. Atunci, Cuvântul divin va fi nu numai rugat şi meditat, studiat şi predicat. Atunci, el va fi şi iubit.
Sine dominico non possumus. Strigătul martirilor din Abisinia trebuie să fie mărturia oricărui credincios de astăzi, dar mai ales a acelora care sunt vestitori ai Cuvântului divin.
După A. Cencini, La vita al ritmo della Parola, S. Paolo 2008
