Acest itinerariu se deschide cu momentul în care discipolul îl lasă pe Isus să înceapă această relaţie de prietenie (cf. In 15,15). Ea nu numai că îl va forma, ci îl va şi transforma. Îl va conduce la o intimitate mai profundă cu Învăţătorul. Va fi precum un ostensoriu, o persoană care îl arată în jur cu toată fiinţa sa.
Evanghelia după sf. Marcu ne releatează că Isus decide să-i cheme şi să-i formeze pe primii săi ucenici trăind cu ei două momente intense din punct de vedere calitativ. Primul este legat de chemarea fraţilor lângă mare (Mc 1,16-20; 2, 13-14). Al doilea este legat de pericopa din Mc 3,13-19, care este numită vocaţia de pe munte. Unind cele două texte, ajungem la momentul "constituirii" grupului celor Doisprezece.
Pericopele amintite mai sus ne dau posibilitatea de a penetra dinamismul începutului şi tensiunea provocatoare pe care Isus o transmite în momentul chemării. El este în mişcare şi în acest itinerariu străbătut de el pe drumurile Galileii interpelează cu incisivitate şi promptitudine câţiva bărbaţi care sunt cufundaţi în munca lor de zi cu zi. Le cere un răspuns la chemarea sa. Le cere să-l urmeze pe el, care este un necunoscut şi care pretinde că este însuşi viitorul vieţii lor. Sf. Marcu ne arată astfel că Isus manifestă Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Ea este deja aici.
În faţa acestei mărturii se impune o nouă atitudine. Ea este adoptată de cei chemaţi: convertirea. După Botez, Isus îşi începe activitatea publică tocmai cu acest îndemn: "Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Mc 1,15). Este o orientare nouă, radicală şi în acelaşi timp substanţială, care orientează către această Persoană, om şi Dumnezeu, care va fi recunoscut ca Vestea cea Bună a Tatălui din ceruri, sensul ultim al oricărei persoane. Acceptarea lui Isus ca itinerariu dinamic de convertire înseamnă a crede doar în el.
Este interesant să observăm că Isus îi vede pe Simon şi pe Andrei "în timp ce îşi aruncau plasele de pescari în mare" (v. 16). Evanghelistul vrea să sublinieze cu putere că privirea lui Isus care alege și cheamă îi "atinge" pe oameni în momentele cele mai obișnuite ale vieții. Începutul oricărei istorii vocaționale și maturizarea ei lentă și graduală are nevoie de fundamentul solid al cotidianității, văzută de sf. Paul ca liturgie a vieții (cf. Rom 12,1-2) celebrată de fiecare persoană.
După ce i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, imediat Isus le spune ceva. El, Cuvântul prin care toate s-au făcut şi în care este viaţa, continuă această lucrare sublimă a creaţiei şi a transmiterii vieţii prin chemarea sa, prin îndemnul de a-l urma. Isus, folosind un sens figurat, îi invită pe cei doi pescari să înceapă un itinerariu de apropiere şi de urmare a persoanei sale. A fi pescari de oameni este ceva incredibil, cel puţin din punct de vedere al intelectului sau al voinţei. Ce înseamnă să laşi casa ta, munca ta, familia ta pentru o realitate care aparent nu spune nimic, nu oferă garanţii, nu dă posibilitatea unei minime gestionări sau programări a viitorului...?
Răspunsul a fost: "imediat ei au lăsat plasele lor de pescuit şi l-au urmat". În faţa chemării lui Isus nu este permis să tergiversezi, să negociezi. Răspunsul este un "da", sau un "nu". Nu mai este nevoie de nimic altceva: nici de siguranţă, nici de stabilitate. Isus este de ajuns. El este noutatea şi totalitatea vieţii. În timpul lui Isus, de obicei ucenicii îşi alegeau maestrul. Aici, totul pare să meargă contra curentului: Învăţătorul îi alege pe ucenici. Şi Isus, în toată experienţa Evangheliei, îşi va revendica această prerogativă (cf. In 15,16).
Urmarea lui Isus nu este ceva legat doar de împărţirea unui spaţiu. Ea se concretizează într-o împărtăşire profundă a destinului şi a vocaţiei lui Isus. Urmarea nu este doar o mişcare fizică, ci şi etică, spirituală.
Ceilalţi doi fraţi care au fost chemaţi, Iacob şi Ioan, lasă nu doar munca lor, ci şi pe tatăl lor, Zebedeu. Faţă de chemările profetice din Vechiul Testament, unde era permis să se salute rudele apropiate, chemarea lui Isus este fulgerătoare, exigentă şi irevocabilă.
Acest grup al celor patru ucenici chemaţi la început este amintit în sf. Evanghelii ca fiind mereu unit, până la sfârşitul activităţii publice a lui Isus. Consecinţa trecerii lui Isus pe lângă lacul Genezaret este că grupul celor patru, aleşi şi chemaţi de Isus, îl urmează pe acest drum existenţial şi spiritual. A merge după Isus înseamnă a trăi aceeaşi viaţă ca el, a împărtăşi existenţa lui. Isus vrea să le comunice acea foame şi sete de oameni, de suflete. Toţi cei care s-au întâlnit cu Isus, sau i-au ascultat cuvintele, au fost vindecaţi într-o oarecare măsură în sufletul lor. Această existenţă a lui Isus este o şcoală la care îi înscrie pe cei dintâi chemaţi. Aceşti primi apostoli descoperă mai întâi pentru ei sensul autentic al existenţei lor şi adevărul cu privire la viaţa lor. Plecând de la realitatea lor personală, ei încep să cunoască în mod autentic şi profund omul. Şi după ce Isus îşi încheie misiunea sa pământească, ei călăuzesc umanitatea celor încredinţaţi lor pe un drum rodnic de cristificare, de transformare a vieţii lor în chipul şi persoana lui Cristos.
La fel se întâmplă şi cu chemarea de pe munte (cf. Mc 3,13-19). Isus se suie pe munte, ca un fel de separare de lumea obişnuită. Muntele, situat între cer (locuinţa lui Dumnezeu) şi pământ (realitatea omenească) este cadrul solemn al alegerii grupului ucenicilor, cei care vor garanta în viitor fidelitatea istorică a misiunii sale pe pământ. Chemarea nu este un eveniment consumat la prima întâlnire. Este un eveniment in progress, el continuă toată viaţa. Ucenicii aleşi de Isus vor sta cu el şi vor fi trimişi în misiune, înaintând zi de zi în adevăr şi iubire şi făcând mereu referinţă la acest moment iniţial de intimitate cu Isus.
Orice preot este angajat în această dinamică formativă, pentru că el a trăit-o mai întâi în fiinţa sa. Inima oricărui preot este provocată de acest itinerariu pedagogic, în care propunerea progresivă a adevărului personal şi apoi a celui veşnic conduce la adevărata iubire, iubirea şi credinţa în cel care ne-a chemat.
Însoţind persoanele care ne-au fost încredinţate, mergem cu gândul la istoria noastră personală, la momentul în care a avut loc şi pentru noi această chemare. Alături de aceste persoane facem ca iubirea noastră să crească "din ce în ce mai mult în cunoaştere şi discernământ în toate" (Fil 1,9-10), căci Cel care a început în noi această lucrare bună rămâne fidel şi el "o va duce la îndeplinire până în ziua lui Cristos Isus" (Fil 1,6).
După F. Pieri, Gesu forma i discepoli, Paoline 2010
