În ciuda tuturor ajutoarelor și a solicitărilor venite din partea programelor de formare și de însoțire personală, noi trăim uneori cu convingerea că nu ne cunoaștem suficient de bine. La fel de adevărat este că, din această cauză, nu putem controla, nici nu putem avea un ritm constant în procesul formării continue.
Adevărata problemă vine din faptul că noi judecăm tocmai contrariul: că știm suficiente lucruri, că știm totul despre noi, cu defecte și calități, alimentând, în taină, o anumită ignoranță. Ignoranța de sine. Nu este vorba aici despre o necunoaștere totală absolută, ci despre o atitudine "aproximativă", generică, superficială, parţială, fără nici o angajare pe drumul care conduce de la sinceritate la adevăr.
De multe ori preotul are o cunoaştere de sine discretă, care îi foloseşte puţin pentru că este doar intelectuală şi nu îi permite să perceapă în timp real o anumită reacţie, provocată de o anumită problemă personală. Un preot poate admite în public, cu umilinţă, că suferă de un complex de inferioritate, dar pe de altă parte nu îşi dă seama că reacţia exagerată faţă de un copil care se joacă în timpul predicii, sau reacţia sonoră în faţa unui colaborator parohial care nu este de acord cu el, sau modul în care se opune părerii episcopului sunt practic probleme determinate de tentativa sa de ascunde acel sentiment de inferioritate în faţa sa şi a altora.
Poate fi numit "obişnuitul defect clerical", un adevăr doar teoretic, exclusiv intelectual, care nu foloseşte în viaţă, care nu ajută la creşterea personală. Un adevăr neîntrupat în viaţa concretă, bun doar pentru a face să fluture în vânt "stindardul cultural", care dă doar iluzia cunoaşterii. Cu alte cuvinte, un orb care nici măcar nu ştie că este orb.
Teoretic vorbind, toţi dorim să ne cunoaştem. Dar atunci când intrăm în profunzimea inconştientului nostru şi reuşim să identificăm anumite aspecte vulnerabile sau aspecte care solicită convertire, lucrurile nu sunt chiar atât de simple... Pornesc sistemele defensive, de autoapărare, se încearcă justificări, explicaţii şi sfârşim prin a nega adevăratele probleme şi ne continuăm viaţa la fel ca mai înainte.
Preotul care nu a învăţat să meargă pe drumul care conduce la adevărul vieţii sale, la cunoaşterea de sine, riscă să trăiască mereu departe de sine, în exil. Nu se va putea bucura de viaţă, de persoane, de întâlniri, de Cuvântul pe care îl meditează şi îl predică, de Sacramentele pe care le celebrează. Nu va şti cum să treacă şi peste erori, insuccese, crize, nu va înţelege lecţiile pe care i le dă viaţa, mustrarea unui (con)frate, o glumă aparent nevinovată a vreunui colaborator care l-a atins. Nu va continua să se cunoască şi să lucreze la acele aspecte ale personalităţii sale care sunt slabe. Astfel, sindromul continuă şi se agravează. Dacă nu a existat o educaţie iniţială la descoperirea adevărului cu privire la sine, în nici un caz nu va putea fi posibilă cea permanentă. Rezultatul este o fiinţă a preotului impermeabilă la orice, care face o mulţime de experienţe şi înaintează în vârstă, dar nu dă impresia că ar învăţa ceva de la viaţă, inima sa nu ştie să asculte, repetă olimpic şi tenace mereu aceleaşi greşeli, nu are de gând să se convertească, pentru că nici nu ar şti de unde să înceapă. Iar pentru a compensa această stare de lucruri, de multe ori personajul în cauză devine un vajnic predicator care îi cere poporului lui Dumnezeu coerenţă de viaţă şi radicalitate de comportament, fără compromisuri şi cedări. Bineînţeles, fără rezultate concludente...
Cel care are o relaţie insuficientă cu "ceea ce este", va avea o relaţie la fel de insuficientă cu "ceea ce trebuie să fie". Cine nu se cunoaşte în problemele sale, în slăbiciuni, pentru a le integra în viaţa sa şi pentru a găsi locul lor corect, nu va putea să stabilească o relaţie bună nici cu idealul său, cu acel "loc" în care este ascunsă identitatea sa. Ca o consecinţă practică, va fi din ce în ce mai puţin prezentă tensiunea spre sfinţenie, cea care reprezintă realizarea deplină a identităţii fiecărui preot. Nu pentru că cineva este puţin dotat, sau nu este perfect, ci datorită itinerariului său educativ, care nu l-a ajutat să descopere adevărul despre sine. Cine nu descoperă slăbiciunea din el, nu poate lupta cu ea, pentru că o ignoră. Dimpotrivă, ea va apărea mereu în viaţa sa şi va împiedica persoana să vadă realitatea în totalitatea ei, să perceapă toată frumuseţea idealului. Dacă preotul nu a învăţat mai întâi să sufere şi să lupte văzând răul din el, cu greu va putea să se bucure de splendoarea binelui.
Este ceea ce au experimentat sfinţii. Ei au considerat mereu sfinţenia ca un obiectiv natural, ca o dezvăluire a adevăratei lor identităţi. Nu au crezut că sfinţenia este un efort mai mult sau mai puţin meritoriu, ca ceva în plus, care se adaugă la ceea ce au cei mai mulţi, ca un fel de optional. Nici nu au considerat sfinţenia ca o datorie, ca o invitaţie care vine "din afară" (regulă, tradiţie, texte, Biserică), ca ceva care este exterior persoanei, impus de alţii, sau ca o expresie voalată a superiorităţii (cf. Lc 18,9-14).
Sfinţenia a fost şi este expresia adevărului interior al omului! Este valabil pentru orice creştin, cu atât mai mult pentru preot, care este chemat să fie sfânt tocmai pentru a aminti tuturor identitatea şi sfinţenia tututor. Este un privilegiu universal, popular, îngăduit tuturor celor care cred în Cristos, nu doar câtorva persoane alese. Este calea obişnuită a oricărui botezat, este "măsura cea mai înaltă a vieţii creştine obişnuite" (cf. NMI 31).
Sfinţenia are legătură cu prezentul, nu este numai răsplata veşnică. Ea trebuie descoperită, înţeleasă şi trăită acum, "în diferitele stări de viaţă şi în diferitele chemări puse în mişcare de Duh" (LG 41). Iar sfinţii sunt imaginea celor care au înfăptuit lucrul cel mai natural şi logic pe care îl poate realiza o fiinţă omenească: călăuzirea propriei identităţi către împlinire.
Un sfânt este:
1) Omul prelungit în mister, liber să se lase sedus de un seducător care nu este omenesc şi să schimbe în gesturi omeneşti o relaţie care trece dincolo de ceea ce este omenesc.
2) Omul multiplicat, lasă totul, dar găseşte Totul, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu: fraţi, surori, un supliment de umanitate, de inimă, de libertate pentru a trăi din relaţii, nu din lucruri;
3) Omul uimit, căci la începutul sfinţeniei se află uimirea: "toate erau frumoase şi bune" (cf. Gen 1,1-31). Este acel rezervor de bucurie, care rămâne vie în cel care are cu Dumnezeu şi cu viaţa sa de om o relaţie de iubire;
4) Omul iubirii pluraliste: îl iubeşte pe Dumnezeu, pe aproapele, pe sine însuşi. Omul care trăieşte polifonia inimii, cu mâinile cufundate în lutul mişcător al vieţii, care poate să iubească cu aceeaşi intensitate şi pământul, şi cerul, şi pe prieteni, şi pe duşmani;
5) Omul care cunoaşte toate puterile sale pozitive, cunoaşte grâul bun sădit în el şi îl conduce la maturizare, fără să se teamă de neghină, fără mania perfecţionsmului, fără a pretinde să devină opusul a ceea ce este. Sfinţenia este o pasiune convertită, nu abolită!
6) Omul care cunoaşte şi partea sa negativă, căci sfântul nu este opusul păcătosului. Cel drept păcătuieşte de şapte ori pe zi, dar cere iertare de şaptezeci de ori şi este iertat, îşi pune încrederea în Dumnezeu, singurul care mântuieşte, vesteşte vindecarea ca unul care a primit-o, vesteşte milostivirea care unul care a beneficiat de ea.
7) Omul unei vieţi frumoase. După cei din vechime, frumuseţea înseamnă "a amesteca în măsuri potrivite finitul şi infinitul, cunoaşterea de sine şi încrederea în celălalt, mizeria şi îndurarea".
Sfinţenia este acel comportament perfect omenesc care este divin; este plinătatea vieţii, a bucuriei şi a iubirii care se găseşte în Dumnezeu: suntem chemaţi să o trăim! În obişnuinţa zilei! A trăi sfinţenia înseamnă a trăi în noi acea întâlnire decisivă cu persoana lui Cristos "care îi dă vieţii un nou orizont şi, prin acesta, o nouă direcţie decisivă" (DCE 1).
A. Cencini, La verità della vita
