"Pentru pedagogia sfinţeniei - a scris Ioan Paul al II-lea în Novo millennio ineunte - avem nevoie de un creştinism care să se distingă mai ales prin arta rugăciunii... Comunităţile noastre creştine trebuie să devină şcoli autentice de rugăciune, în care întâlnirea cu Cristos să nu se exprime doar în implorarea de ajutor, ci şi în aducerea de mulţumire, laudă, adoraţie, comtemplaţie, ascultare... La rugăciune sunt chemaţi în special acei credincioşi care au avut darul chemării la o consacrare specială: aceasta, prin natura ei, îi face mai disponibili către experienţa contemplativă şi este important ca ei să o cultive cu un elan generos" (NMI 32-34).
Rugăciunea este mijlocul universal şi indispensabil pentru a înainta pe toate planurile, pe drumul către sfinţenie. "Dacă vrei să începi să posezi lumina lui Dumnezeu - spune Angela de Foligno -, roagă-te; dacă vrei speranţa, roagă-te; dacă vrei caritatea, roagă-te; dacă vrei sărăcia, roagă-te; dacă vrei ascultarea, castitatea, umilinţa, blândeţea, puterea, roagă-te! Orice virtute ţi-ai dori, roagă-te! Cu cât eşti ispitit mai mult, cu atât mai mult trebuie să perseverezi în rugăciune... Rugăciunea îţi dă lumină şi te uneşte cu Dumnezeu". Sf. Augustin spune: "Iubeşte şi fă ce vrei". La fel putem spune şi noi: "Roagă-te şi fă ce vrei".
În cap. VIII al Scrisorii către Romani, Apostolul pune în lumină operaţiunile cele mai importante ale Duhului Sfânt din în viaţa creştinului. Între acestea, în primul rând, stă rugăciunea. Duhul Sfânt este principiul vieţii noi şi, ca atare, el este şi principiul unei rugăciuni reînnoite. "De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre
pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi
intervine pentru noi cu suspine negrăite, iar cel care cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului;
adică intervine în favoarea sfinţilor după voinţa lui Dumnezeu" (Rom 8,26-27). Sf. Paul afirmă că Duhul mijloceşte pentru noi "cu suspine negrăite". Duhul care vorbeşte tainic în inimile noastre este acelaşi care a vorbit prin profeţi, care a inspirat Scripturile şi rugăciunile pe care le citim în Scriptură. Duhul continuă să vorbească astăzi în Biserică, în suflete, într-un mod mereu nou, "spunând" aceleaşi lucruri pe care le-a spus "prin profeţi". Duhul Sfânt nu are două rugăciuni diferite. De aceea trebuie să citim Scripturile pentru a ne "acorda" inimile la tonalitatea Duhului şi pentru a ne ruga aşa cum se roagă el.
Dacă privim la rugăciunile biblice, primul lucru care ne mişcă este marea libertate a "rugătorilor" şi înfocarea cu care ei dialoghează cu Dumnezeu. Rugăciunea lui Abraham pentru Sodoma şi Gomora este arzătoare (cf. Gen 18,22ş.u.) şi de asta îşi dă seama şi Abraham, care se teme să nu fi exagerat... Moise merge chiar mai departe cu înfocarea sa. După ce poporul şi-a construit viţelul de aur, Dumnezeu îi zice lui Moise, care stă pe munte şi se roagă: "Coboară, căci poporul tău pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a pervertit". Moise îi răspunde că dimpotrivă, "ei sunt poporul tău, pe care tu l-ai
scos din ţara Egiptului cu putere mare şi cu braţ puternic" (Ex 32, 7.11). Tradiţia rabinică a tradus foarte bine sensul acestui dialog: "Când acest popor îţi este fidel, atunci el este poporul tău, pe care tu l-ai făcut să iasă din Egipt; dar când îţi este infidel, atunci el devine poporul meu, pe care eu l-am scos din ţara Egiptului"? Ajunşi la acest moment, Domnul recurge la "arma" seducţiei: îi promite slujitorului său că dacă poporul rebel va fi distrus, Moise va deveni "un popor mare" (Ex 32, 10). Moise răspunde, făcând şi el apel la o mică strategie: "Ai grijă, dacă distrugi acest popor, egiptenii vor râde de noi, că i-am scos cu răutate, ca să-i ucidem printre munţi şi ca să-i ştergem de pe faţa
pământului" (Ex 32,12). Şi Domnul a renunţat la pedeapsă...
Ieremia ajunge să protesteze în mod explicit împotriva lui Dumnezeu, căruia îi strigă: "M-ai sedus". Şi reia: „Nu-mi voi mai aminti de El şi nu voi mai vorbi
în numele Lui" (Ier 20,7.9). Dacă privim, apoi, Psalmii, s-ar părea că Dumnezeu nu face altceva decât să pună pe buzele omului cele mai potrivite cuvinte de lamentare. Psalmii constituie, de fapt, o împletire de laudă sublimă adusă Domnului şi plângere sfâşietoare. Domnul este chemat în mod deschis: "Trezeşte-te, Doamne, pentru ce dormi"? "Unde sunt promisiunile tale de odinioară"? "Suntem ca nişte oi date la înjunghiere". "Nu fi surd, Doamne"! "Până când"?
Cum se explică toate acestea? Îl împinge oare Dumnezeu pe om să se răzvrătească împotriva Lui, din moment ce chiar el este cel care îi inspiră o astfel de rugăciune?
Răspunsul este acesta: toate aceastea sunt posibile pentru că la omul biblic relaţia creaturală cu Dumnezeu se bucură de o mare cinste. Rugătorul biblic este pătruns în profunzime de maiestatea şi de sfinţenia lui Dumnezeu, este atât de supus Lui că, pe baza acestui dat, el trăieşte în siguranţă. Secretul acestor rugăciuni este chiar inima acestor oameni. În mijlocul neliniştilor personale, Ieremia restabileşte ordinea primordială: "Tu, Doamne, mă cunoşti, mă vezi şi cercetezi inima mea
faţă de tine" (Ier 12,3).
Dacă a fost important să vedem cum s-a rugat Duhul în Abraham, Moise, Ieremia şi în psalmi, este cu mult mai important să vedem cu s-a rugat El în Isus. În Cristos, Unsul, este condusă la perfecţiune acea adeziune interioară a inimii şi acea apartenenţă la Dumnezeu cu toată fiinţa. Tatăl îl asculta mereu pe Isus, pentru că el făcea mereu lucruri care îi erau plăcute (cf. In 4,34; 11,42). Îl asculta pentru ascultarea sa şi pentru supunerea sa filială (cf. Ev 5,7).
Cuvântul lui Dumnezeu, ajuns la culme în Isus Cristos, ne învaţă că lucrul cel mai important în rugăciune nu este ceea ce spunem, ci ceea ce suntem; nu ceea ce avem pe buze, ci ceea ce sălăşluieşte în inimă. Şi pentru sf. Augustin, problema cea mai mare nu este să ştii "ce spui în rugăciune", quid ores, ci "cum eşti în rugăciune", qualis ores. Rugăciunea, precum acţiunea, îi urmează fiinţei (sequitur esse). Noutatea adusă de Duhul Sfânt constă în faptul că el reformează tocmai această "fiinţă" a celui care se roagă; crează omul nou, prietenul lui Dumnezeu; îndepărtează din inima lui fricile şi neliniştile şi transformă acea inimă într-o inimă de fiu.
În noi, Duhul nu se limitează numai să ne înveţe cum trebuie să ne rugăm. El se şi roagă în noi. El nu se limitează să ne spună numai ce trebuie să facem, el chiar înfăptuieşte aceste lucruri cu noi. Duhul nu dă o lege a rugăciunii, ci un har al rugăciunii. Aceasta este "vestea cea bună" a rugăciunii creştine! În rugăciune, ca şi în altă parte, Duhul nu vorbeşte despre sine, nu spune lucruri noi şi diferite; el trezeşte şi actualizează în inimile credincioşilor rugăciunea lui Isus: "El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi
vă va vesti vouă" (In 16,14), adică "va lua rugăciunea mea şi o va pune pe buzele voastre".
Sf. Augustin scrie: "Domnul nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu este cel care se roagă pentru noi, în noi şi este rugat de noi. Se roagă pentru noi ca preot, se roagă în noi ca stăpân, este rugat de noi ca Dumnezeu al nostru. Să recunoaştem, deci, în el vocea noastră şi în noi vocea sa".
În Scrisoarea Apostolică Novo millennio ineunte, papa spune că sfinţenia este un "dar" care se traduce într-o "datorie". Acelaşi lucru trebuie spus şi despre rugăciune: ea este un dar de har care sădeşte în cel care îl primeşte datoria de a-l cultiva, de a-i corespunde.
Dacă o comunitate creştină trebuie să fie "şcoală a rugăciunii", preoţii care conduc aceste comunităţi trebuie să fie, în consecinţă, "maeştri ai rugăciunii". Într-o zi, apostolii i-au spus lui Isus: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm". Astăzi, în mod silenţios, mulţi creştini adresează aceeaşi rugăminte preotului şi Bisericii. Nimeni nu poate preda altora lecţia rugăciunii, dacă el, mai întâi, nu este un om al rugăciunii. Aceasta este o menire care îi aparţine în primul rând preotului, înainte de orice altă activitate. "Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la
mese. De aceea, fraţilor, căutaţi dintre voi şapte bărbaţi cu nume
bun, plini de duh şi înţelepciune, iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului" (Fap 6,2-4). De aici se deduce că un păstor poate delega totul, sau aproape totul, în afară de rugăciune.
Noi cunoaştem de obicei două forme fundamentale de rugăciune: cea liturgică şi cea privată, sau personală. Rugăciunea liturgică este comunitară, dar nu spontană, în ea trebuie să respectăm formulele care au fost stabilite pentru toţi. Rugăciunea personală este spontană, dar nu este comunitară. Există şi o a treia formă de rugăciune, care este şi spontană, şi comunitară: rugăciunea în grup, sau grupul de rugăciune. Ele sunt un semn al timpului, care trebuie primit cu recunoştinţă, căci acesta este tipul de rugăciune la care se referă sf. Paul, atunci când le scrie corintenilor: "Atunci când vă adunaţi, fiecare, fie că are de cântat un psalm, fie că are o
învăţătură, fie că are o descoperire, fie că are de spus ceva în altă limbă, fie
că are o interpretare, să facă totul spre edificare" (1Cor 14,26), sau când le vorbeşte efesenilor: "Vorbind între voi în psalmi, imnuri şi cântări sfintee,
cântând şi intonând psalmi în inimile voastre pentru Domnul, aduceţi mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl întotdeauna şi pentru toate în
numele Domnului nostru Isus Cristos" (Ef 5,19-20).
Un alt lucru care trebuie reînnoit în viaţa preotului este relaţia dintre rugăciune şi acţiune. De la o relaţie de juxtapunere, la o relaţie de subordonare. Juxtapunere este atunci când întâi te rogi, apoi treci la activitatea pastorală; subordonare este când întâi te rogi, iar apoi faci ceea ce Domnul ţi-a descoperit în rugăciune. Dacă noi credem cu adevărat că Dumnezeu este cel care conduce Biserica prin Duhul său, atunci trebuie să luăm în serios rugăciunea care precede o şedinţă pastorală sau o decizie importantă.
Mulţi preoţi pot da mărturie că viaţa lor şi slujirea lor s-au schimbat din momentul în care au luat decizia să se roage o oră pe zi, ţinând să apere acest timp, de-a lungul zilei, în ciuda oricărei activităţi urgente.
Un loc important, apoi, trebuie să îl ocupe în viaţa preotului rugăciunea de mijlocire. Isus ne-a dat exemplu prin rugăciunea sacerdotală: "Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe
care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi" (In 17,9 ş.u.). Isus dedică puţin timp pentru a se ruga pentru sine, dar mult mai mult timp pentru a se ruga pentru alţii, pentru a mijloci. Dacă noi, preoţii, în rugăciune, simţim că Dumnezeu este în conflict cu poporul care ne-a fost încredinţat, nu trebuie să fim de partea lui Dumnezeu, ci de partea poporului! Aşa a făcut Moise, până într-acolo încât voia să fie şters din cartea vieţii. Însă mult mai importantă a fost decizia finală a lui Dumnezeu, decât "forma de protest" a lui Moise.
Acelaşi lucru trebuie să se întâmple pe celălalt versant: când vom fi în faţa poporului, să apărăm drepturile lui Dumnezeu. Numai cel care a apărat poporul în faţa lui Dumnezeu şi a purtat povara păcatului său, are dreptul (şi curajul) de a striga în apărarea lui Dumnezeu. Când Moise, coborând de pe munte, s-a găsit în faţa poporului pe care l-a apărat în faţa lui Dumnezeu, i s-a aprins mânia: a sfărâmat viţelul de aur, a împrăştiat praful în apă şi i-a făcut să bea acest amestec, strigând: "Aşa îl răsplăteşti tu pe Domnul, popor nebun şi fără pricepere"? (Dt 32,6).
Rugăciunea este înainte de toate un dar. Dacă ne simţim inferiori acestui titlu: "preotul - omul rugăciunii", să nu uităm niciodată ceea ce ne-a spus sf. Paul la început: "Duhul Sfânt vine în ajutorul slăbiciunii noastre". Asiguraţi de acest cuvânt, noi ne putem începe în fiecare dimineaţă ziua, spunând: "Duhule Sfânt, vino în ajutorul slăbiciunii mele. Dă-mi harul rugăciunii. Roagă-te tu în mine, cu suspine negrăite. Eu voi spune Amin, da la tot ceea ce tu ceri pentru mine de la Tatăl, în numele lui Isus.
R. Cantalamessa, Santità pneumatico-paolina del sacerdote
