Duhul Sfânt este marele protagonist al vieții spirituale a preoților. El crează "inima nouă", o însufleţeşte şi o conduce cu ajutorul "legii noi". Conştiinţa acestui dar divin susţine credinţa de nezdruncinat a preotului în timpul încercărilor, al ispitirilor, al slăbiciunilor pe care el le întâlneşte în drumul său spiritual (cf. Pastores dabo vobis 33). Duhul Sfânt joacă un rol esenţial în chemarea la sfinţenie, care este proprie slujirii preoţeşti.
Una din întrebările puse candidaţilor la sf. Preoţie este: "Vreţi să exercitaţi pentru toată viaţa slujirea preoţească în treapta preoţilor, fiind cooperatori fideli ai ordinului episcopilor, în slujirea poporului lui Dumnezeu, sub călăuzirea Duhului Sfânt?". Iar în rugăciunea de consacrare, episcopul spune: "Dăruieşte, Părinte Atotputernic, acestor fii ai tăi demnitatea preoţească. Reînnoieşte în ei revărsarea Duhului tău de sfinţenie".
Acţiunea Duhului Sfânt este invizibilă, dar reală. Prezenţa sa este interioară, invizibilă şi permanentă. Duhul Sfânt îi este omului mai interior decât îşi este omul sieşi. Este un oaspete care lucrează. Este Dumnezeul tainic, tăcut. El este viaţa vieţii, frumuseţea frumuseţii, lumina luminii, tăcerea care îi vorbeşte inimii. El este cel interior, locuieşte în profunzimea infinită a oricărei persoane. Persoana Duhului Sfânt se confundă cu lumina pe care El o împrăştie, pentru ca ea să devină în totalitate interioară, izvor al existenţei noastre.
Duhul interiorizează învăţătura lui Isus în fiecare dintre noi, ne face să gustăm lucrurile pe care Isus ni le-a transmis şi ne ajută să le înţelegem. El declanşează în noi acea întâlnire personală, intimă şi deplină cu Domnul. El se roagă în noi şi ne face prieteni ai lui Cristos, iar acesta este nucleul fundamental al slujirii noastre. Este foarte important să avem mereu conştiinţa deplină că l-am primit pe Duhul lui Cristos, care ne face asemenea Lui şi ne dă puterea de a acţiona in persona Christi.
Distraşi de atâtea experienţe şi preocupări, uneori de superficialitate, nu mai suntem în stare să intrăm în noi înşine, în chilia eu-lui nostru, acolo unde locuieşte Duhul Sfânt! Şi totuşi, fără o viaţă interioară animată de Duh, tot ce facem riscă să fie doar un teatru, o aparenţă goală, un gest pur exterior, cerut de o politică ecleziastică. Şi la nivel vocaţional este foarte important ca tinerii să dezvolte un spaţiu interior, aşa încât să trăiască evenimentele nu numai din punct de vedere exterior: omul spiritual se naşte din Cuvântul păstrat în inimă şi pătruns de acţiunea Duhului. Numai aşa va putea iubi fără margini, numai aşa va putea face alegeri curajoase.
Lucrarea Duhului trebuie recunoscută, apoi, în viaţa oricărui credincios. Dacă preotul rămâne supus Duhului, el va reuşi să-l recunoască în orice persoană. Petru a recunoscut că acelaşi dar pe care Domnul l-a dat apostolilor la Rusalii, l-a dat şi păgânilor, şi a fost conştient de faptul că nu putea pune obstacole, contrazicând lucrarea lui Dumnezeu. Primul dintre apostoli a fost foarte respectuos cu privire la ceea ce Dumnezeu înfăptuieşte în fraţii săi, chiar dacă vede că acest lucru este în afara oricărei logici şi reguli.
Duhul Sfânt este şi adevăratul protagonist al direcţiunii spirituale. Relaţia spirituală nu este o relaţie de supunere, ci o relaţie în care se acceptă acţiunea comună a Duhului Sfânt: asupra directorului spiritual şi asupra celui condus. Mai mult, Duhul Sfânt este unicul conducător spiritual şi călăuzitor care, prin Cristos, ne conduce la Tatăl şi însoţeşte lucrarea noastră, precedându-ne. Duhul este prezent în mod tainic în inimă, în conştiinţă şi în viaţa oricărui credincios. Duhul nu cunoaşte limite, de aceea toţi pot ajunge să cunoască persoana lui Cristos şi învăţătura Evangheliei.
În relaţia umană, interpersonală şi de grup, care este proprie acţiunii pastorale, Duhul acţionează în inimi descoperind izvorul credinţei, al bucuiei şi al păcii. În desişul relaţiilor dintre oameni, care a devenit de multe ori sălbatic, puterea Duhului Sfânt redeschide căi de reconciliere, de iertare, de încredere şi de pace. Tot Duhul este acela care ne face să depăşim simţământul de inutilitate în facerea de bine şi în rugăciune, făcându-ne conştienţi că nimic nu este pierdut.
"Atunci când batem la uşa unei case sau la uşa unei inimi, Duhul ne-a precedat deja şi vestirea lui Cristos poate va fi nouă în urechea celui care ascultă, dar nu va putea fi nouă în inima sa. De aceea, a fi pesimist cu privire la eficacitatea pastorală este, într-un fel, un păcat împotriva Duhului Sfânt, o lipsă de încredere în prezenţa şi acţiunea sa" (Ioan Paul al II-lea).
Mons. Luciano Pascucci
