Gândindu-mă la figura Fericitului Anton Durcovici, îmi vin în minte cuvintele cu care Pilat îl prezintă pe Isus poporului: "Ecce homo"! Ce cuvinte sonore! Le rememorez şi încerc să le văd concretizate de o minunată Providenţă în viaţa episcopului martir, Anton Durcovici.Le "aud" în primii ani ai vieţii sale, în care, alături de familie, Anton cunoaşte experienţa amară a emigraţiei. Nu are nici o vină pentru asta. Trăieşte suferinţa desprinderii de cei dragi, umilinţa de a nu se putea realiza în pământul natal. Un copil zdruncinat în umanitatea sa, dar care, prin această experienţă, se înscrie deja pe drumul de asemănare cu Cristos, fugar şi el în Egipt la o vârstă fragedă, solidar cu cei care, ieri şi azi, sunt nevoiţi să trăiască departe de căminul lor.
"Ecce homo", elev la Iaşi şi Bucureşti, trăind devenirea sa umană, culturală şi spirituală alături de oameni trimişi de Dumnezeu, într-o crescândă apropiere faţă de Acela care l-a ales să slujească într-o zi la altar. Se supune cu iubire chemării tainice care creştea în el. Dumnezeu cheamă şi, chemând pe cineva, îi dezvăluie acestuia propria sa identitate, invitându-l să colaboreze cu toate capacităţile sale la împlinirea acestei chemări. Iar dacă Dumnezeu este cel care cheamă, tot el indică şi drumul corect pe care cel chemat, parcurgându-l, își poate construi identitatea vocaţională. E acelaşi drum pe care l-a parcurs şi Cristos, trimisul Tatălui ceresc.
Anton păşeşte la Roma, în Cetatea Eternă, pentru a împlini drumul de formare către sf. Preoţie. Până acum, el era cel care îşi conducea viaţa. Isus era doar un tovarăş de drum care susţinea, dădea elan şi o direcţie precisă creşterii sale. Acum însă, sfinţit preot, simte că locurile s-au inversat. Isus este cel care a trecut la cârmă, iar el a trecut "în spate". S-a produs în viaţa lui o schimbare radicală. Nu îşi mai conduce el viaţa, nu mai stabileşte el traseul... Până acum era mai uşor, chiar dacă era un drum poate plictisitor, previzibil. Dar de când Cristos a preluat cârma, este greu de spus unde se va ajunge... La început părea să fie doar o schimbare de roluri, părea că mai devreme sau mai târziu se va restabili ordinea iniţială. Dar nu era aşa. Drumul urca tot mai mult...
"Ecce homo"! Preotul Anton îşi poartă crucea zilnică şi îl urmează pe Învăţător în diferitele slujiri care i se încredinţează la întoarcerea în patrie. La fel ca Isus, a primit totul din mâna Tatălui, sigur de o iubire pe care nimeni nu i-o poate lua. Nu consideră un prestigiu faptul că a fost ales de Dumnezeu, îi conduce şi pe alţii către altar, îi entuziasmează pentru această cauză, oferindu-se zi de zi tuturor celor care aveau nevoie de el: elevi, studenţi, intelectuali, preoţi, credincioşi laici, asociaţii şi congregaţii, publicaţii, instituţii ale Bisericii.
Crucea sa începe să dobândească contururi din ce în ce mai clare. La picioarele ei, Anton reflectează şi înţelege că ea constituie un "loc al adevărului". Crucea nu trebuie considerată un eveniment neplăcut în viaţa lui Isus. Crucea este locul în care se expimă în cel mai înalt grad misterul lui Dumnezeu şi al omului, al vieţii şi al morţii, al iubirii şi al suferinţei. În acea jertfă, Tatăl ceresc îşi manifestă modul de a fi, adevărul cu privire la El şi la fiii săi... Omul şi preotul Anton înţelege că nu poate fi mai presus de Învăţătorul său.
"Ecce homo"! Iată-l urcând, cu umilinţă, către Calvarul său, gata să împlinească şi ultima etapă a existenţei sale: cea de slujitor din iubire, până la sfârşit. "Voi porni acolo unde mă va trimite Dumnezeu, fiind sigur că ajutorul Lui nu va lipsi" (3 noiembrie 1947).
În faţa celor care probabil s-au întrebat, precum Pilat, "ce este adevărul"?, episcopul Anton a răspuns prin comportamentul său.
"Ecce homo", le-a spus el. "Nu un om oarecare, ci omul în sine, ceea ce orice om este şi trebuie să fie. Iată sensul vieţii, sau ceea ce conferă adevăr existenţei şi morţii omeneşti: un trup care, precum Isus, se lasă lovit, înfometat, torturat, şi care nu reacţionează. Un om care nu a făcut nimic rău şi este condamnat ca un răufăcător, fără să opună rezistenţă... Un om în toată umanitatea sa, dezbrăcat de tot ce este pământesc, fără putere, fără frumuseţe, fără înţelepciunea acestei lumi, redus la ceea ce este"!
Într-adevăr, "nimeni nu are o iubire mai mare" (cf. In 15,13). Iar aici, iubirea a ajuns (din nou) la expresia ei maximă: oferta de sine!
Iată omul! Iată preotul! Iată discipolul!
Mărturia sa a fost adevărată, pentru că a fost totală. Sfârşitul său a constituit punctul culminant al unei tensiuni care a căutat mereu adevărul cu privire la sine. A fost jertfa finală a unei vieţi care, cu fiecare an, a devenit un dar pentru ceilalţi. O euharistie care a încheiat o existenţă euharistică. Moartea sa a sigilat viaţa unui om care s-a identificat din ce în ce mai mult cu frângerea pâinii. Nimeni nu i-a luat viaţa. El şi-a oferit-o. În deplină libertate şi adevăr. Cu acea libertate care se naşte din adevăr... Precum viaţa Preotului Veşnic (cf. In 10,18).
"Iată Marele Preot, care în zilele sale i-a plăcut lui Dumnezeu; de aceea, Domnul i-a promis cu jurământ că îl va face să crească în mijlocul poporului său" (cf. Sir 44,21).
pr. Eduard Soare
