Procesul de creștere personală face un pas înainte atunci când trece de la cunoaștere la experiență. Este un progres care are în vedere tocmai personalizarea drumului de creștere. Termenul "experienţă" este foarte obişnuit şi atât de mult folosit încât riscă să aibă doar o semnificaţie generică. Oscar Wilde dă o definiţie ironică, spunând că "experienţa este numele pe care noi îl dăm greşelilor noastre". Însă interpretarea clasică recunoaşte în experienţă momentul decisiv al vieţii.
Experienţa înseamnă cunoaştere, decizie operativă, întâlnire cu ineditul, o călătorie efectivă a individului, care "iese" din sine pentru a intra într-o realitate nouă sau cunoscută insuficient. Experienţa este ceea ce individul vede din interior, nu numai din afară, pe baza unor informaţii primite de la alţii. Experienţa are în vedere impactul asupra propriei persoane şi asupra propriei vieţi.
În general, experienţa se referă la situaţii de viaţă. Termenii "experienţă" şi "a experimenta" semnifică un fapt nou al vieţii personale, cu o "ieşire" din sine şi cu o "reîntoarcere" la sine, cu un element exterior eu-lui, dar care apoi devine parte integrantă a eu-lui.
Experienţa înseamnă a verifica lucruri sau a întâlni persoane şi a păstra valoarea lor. Este un semn de libertate faptul de a recunoaşte valoarea realităţii şi de a te sprijini de ea. Iar dacă o astfel de realitate este credinţa, experienţa creştină este ceea ce îmi permite să "întru" în ea, să ajung la treptele misterului şi să trăiesc credinţa din toată inima, cu toată mintea şi cu toată puterea, ca o nouă motivaţie de viaţă (şi de moarte), ca un adevăr care convinge, ca o posibilitate de realizare personală deplină.
Unul dintre elementele esenţiale ale experienţei este implicarea totală. Eu-l participă la experienţă în întregime, nu numai prin facultăţile mentale. În ceea ce priveşte experienţa de credinţă, ea se defineşte ca fiind contactul cu o persoană, cu Cel care a fost văzut, auzit, simţit, atins, contemplat... (cf. 1In 1,1). Adevărul creştin permite acea experienţă personală cu Isus Cristos, o relaţie tipic omenească cu el. Omul este implicat în totalitate în această relaţie: inimă şi trup, minte şi voinţă, simţuri externe şi interne, trecut şi prezent, memorie şi sensibilitate.
Aşa se întâmplă şi cu preotul care, de exemplu, în liturgie, este chemat să "valorifice" resursele sale emotive. "Este nevoie de simţuri, de inimă, de sensibilitate şi de emoţie pentru a primi epifania divinului" (R. Guardini). Celebrarea creştină nu este un act de cunoaştere, sau de posesie, ci de invocare. Datoria preotului este de a învăţa arta implicării totale în celebrare, pentru a favoriza aceeaşi implicare şi în cei care participă.
Secretul experienţei creştine constă într-un principiu care, înainte de toate, este psihologic: principiul totalităţii. Fiinţa omenească este ea însăşi în plinătate numai atunci când funcţionează cu toate energiile şi potenţialul său. Despre acest principiu ne vorbeşte însuşi Dumnezeu, care i se adresează omului total, întreg. Inima va fi aceea care va realiza acea sinteză a părților. Îi aparține, de fapt, spiritului sau spiritualității, carisma unității sau a sintezei, care se înfăptuiește progresiv, legând părțile afective de cele inteligente.
Există și un pericol care se ivește în legătură cu experiența. Unii consideră că numai simplul fapt de "a experimenta" dobândeşte în mod automat valoare terapeutică, taumaturgică, că de asta este nevoie pentru a rezolva problemele. Fiecare citeşte experienţa ajutat de lumina propriei sale capacităţi de lectură. Fiecare învaţă din experienţă după disponibilitatea pe care o are, sau conform cu nivelul de maturitate.
Atunci când vorbim despre experienţă, căutăm, ideal vorbind, să învăţăm să trăim toată viaţa ca... o experienţă, în orice aspect al său, în orice moment al său, frumos sau nu, ordinar sau extraordinar, primind totul ca ceva mereu nou, inedit, care are în sine o semnificaţie obiectivă dar pe care individul şi-o poate face proprie. Cu alte cuvinte, experienţa cea dintâi şi cea mai importantă a omului este viaţa, un bun încredinţat fiecăruia dintre noi în fiecare zi. Numai cine face această experienţă va şti să facă şi alte experienţe utile. A face experienţa vieţii este de datoria noastră, nu o putem delega. Înseamnă a avea capacitatea şi libertatea de a percepe cu mintea şi cu simţurile bogăţia şi misterul ei, fascinaţia şi dramele ei. Înseamnă a rămâne surprinşi în faţa acestui dar, mereu nou, fără a căuta lucruri prea mai şi prea înalte pentru noi (cf. Ps 131,1).
Responsabilitatea devine, în felul acesta, nivelul cel mai înalt al experienţei. Individul responsabil este cel care a fost pătruns în inimă de viaţa sa. Se simte responsabil de iubirea pe care o primeşte în viaţa sa şi responsabil de iubirea pe care el, la rândul lui, trebuie să o exprime şi să o ofere mereu prin existenţa sa.
A. Cencini, La verità della vita
