Există o legătură intimă între slujirea Cuvântului şi slujirea sacramentală. Preotul este constituit în vederea sfinţirii poporului lui Dumnezeu, iar sfinţirea începe cu vestirea. Cuvântul si
sacramentul sunt două mijloace privilegiate de mântuire.
Toată strădania pastorală nu este
altceva decât o “pedagogie a întâlnirii” cu Cuvântul şi cu acţiunea lui Cristos
şi în felul acesta să fim mântuiţi. “Predicaţi şi botezaţi” le porunceşte Isus
ucenicilor. Sfinții Părinţi au fost “oameni ai Cuvântului şi ai sacramentului”.
Şi în istoria mântuirii întâlnim fapte şi cuvinte. Sunt două forţe care se
întrepătrund. Pe de o parte, Cuvântul este încărcat cu energie vitală, iar pe de
altă parte, Dumnezeu se revelează prin evenimentele care descoperă cu claritate, în mod progresiv chipul lui Dumnezeu și gândurile lui. Toată activitatea pastorală este chemată să
redescopere referinţa esenţială la misterul lui Cristos şi să-şi
îndrepte atenţia de la sacramente la Sacrament: Isus.
Evanghelia prezintă etapele
obligatorii ale oricărei pastorale:
vestirea care trezeşte credinţa - itinerarul catecumenal al convertirii
- întâlnirea sacramentală care transformă - începutul unei vieţi noi reînnoite
în misterul pascal. Să remarcăm asemănarea dintre acţiunea lui Cristos care
vindecă şi gestul sacramental.
Sacramentele, spun Sfinţii Părinţi, sunt “mâinile Domnului”, dar este nevoie mai întâi de cuvântul care trezeşte
credinţa, fără de care sacramentele nu au nici o eficacitate.
Trebuie să le oferim oamenilor
prin intermediul revelaţiei Cuvântului, participarea la viaţa veşnică, adică sfinţirea.
Noi suntem miniştrii
sacramentelor pentru că ne naştem din sacramente. Ar trebui să medităm mai mult
asupra importanţei pe care o are slujirea sacramentală în viaţa noastră
preoţească. Această slujire trebuie să fie trăită ca o participare personală la
istoria mântuirii şi la răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Este necesar ca noi, prezbiterii, să
ne prezentăm în mijlocul poporului lui Dumnezeu nu ca spectatori, ci ca
protagonişti. Pentru aceasta avem nevoie de un proces de interiorizare a slujirii sacramentale. Ea implică o conştiinţă tot mai vigilentă asupra
comuniunii noastre cu Cristos şi a întâlnirii noastre cu omul. Vestirea
Evangheliei şi sacramentele au fost înţelese întotdeauna în mod indivizibil (cf. Mt 28,19).
Ce înseamnă a vesti? Înseamnă a-l
dărui pe Isus și pe Tatăl în Isus, prin slujirea noastră preoțească.
Unde este mizerie, lipsă de Dumnezeu, foame şi sete după Dumnezeu, acolo este locul nostru pentru că
sfinţirea este misterul prezenţei lui Dumnezeu şi al comuniunii cu Dumnezeu, legătură pe
care noi suntem chemaţi să o realizăm în mijlocul lumii. Mai mult cu păcătoşii decât cu
sfinţii: nu este o anomalie!
Eu te botez
Nu are rost să spunem că botezaţi sunt mulţi, dar creştini sunt puţini. Trebuie să ne întoarcem la
catehezele mistagogice (credinţa ascultată este credinţă celebrată pentru a
deveni credinţă trăită). Preotul trebuie să retrăiască experienţa comuniunii
trinitare astfel încât să poată spune: “eu astăzi am fost botezat, eu astăzi
trăiesc din botez, botezul aduce în mine roadeastăzi, astăzi botezul îşi
descoperă în mine rodnicia sa glorioasă”. Dacă se abandonează acestui adevăr, entuziasmul său creşte şi una dintre bucuriile cele mai mari ale sale va fi atunci
când poate să spună: “eu te botez în numele Tatălui, şi al Fiului şi al
Sfântului Duh”.
Suntem dătătorii unei vieţi în
care eficacitatea gestului sacramental depinde nu de dispoziţia noastră ci de
bogăţia transcendentă a darului lui Dumnezeu. Aceste lucruri pe care Domnul le
face prin noi şi pe care noi le facem in persona Christi, dacă nu ne
transformă şi nici nu ne fac capabili de mântuire fără încetare, este pentru că nu
suntem destul de fideli şi deoarece credinţa în sacrament este săracă; putem,
din vina noastră, să facem ca darul lui Dumnezeu să rămână steril. Dacă noi
trăim sacramentele fiind atenți la natura și la funcţia lor, atunci le vom trăi.
Eu te dezleg
Încrederea noastră în sacramentul Pocăinței va fi profundă dacă slujirea noastră de confesori ne face să ne întrebăm în numele cui oferim dezlegarea sacramentală, ne face să creştem până când devenim fraţii tuturor datorită mizeriei, sărăciei şi păcatului omenesc. Fluxul reconcilierii lui Cristos trebuie să pătrundă viaţa noastră, să
ne facă inima mai asemănătoare cu a sa, să ne facă sufletul mai generos şi
capabil de compasiune. Trebuie să crească numărul confesorilor care plâng
pentru păcatele altora şi pentru cele proprii.
Trebuie să evităm riscul de a
exterioriza slujirea sacramentală în aşa fel încât să o reducem la o simplă
funcţie în beneficiul celorlalţi fără să ne atingă propria viaţă. Ar fi o
contradicţie să acţionăm in persona Christi fără ca acest lucru să lase
un semn în noi, fără să producă o conformare progresivă şi tot mai intimă cu
Cristos. De multe ori spunem cu
dezinvoltură că suntem preoţi pentru alţii, dar nu devenim preoţi pentru alţii
dacă nu suntem implicaţi noi mai întâi în misterul salvific.
Sunt ministru pentru iertarea
păcatelor, pentru darul şi puterea Duhului Sfânt. Când? Nu numai atunci când
sunt în confesional. Ar fi o viziune episodică a misteriului. Păcătoşii ne
aparţin ca spaţiu al ministeriului nostru, dar, într-o manieră şi mai
puternică, păcătoşii dobândesc dreptul să ne afle miniştri. Dreptul lor este să
fie iertaţi; datoria mea este aceea de a ierta, pentru că de aceea îmi este dat
duhul.
Suntem miniştri ai mântuirii şi
ai iertării, miniştri ai acelei îndurări prin care Domnul acordă întoarcerea şi
învierea acelora care au întinat botezul. Omenirea nu are nevoie să fie
judecată, ci iertată. Evanghelia este vestea bună că Domnul este bun şi
că a venit în lume pentru a-i chema la mântuire pe cei care au nevoie de
iertare. Primii interpelaţi în această perspectivă salvifică suntem noi, slujitorii.
Acesta este trupul meu
Am fost hirotoniţi pentru a
consacra Trupul şi Sângele lui Cristos. Mai ales pentru aceasta suntem
preoţi. E o slujire de care Biserica are nevoie, mai mult decât de oricare
alta. Slujirea noastră are în vedere nu numai consacrarea Trupului şi a
Sângelui Domnului ci şi oferirea Euharistiei poporului lui Dumnezeu ca hrană
pentru viaţă, jertfă de mântuire, semn profund şi eficace al comuniunii.
Euharistia este culmea şi plinătatea vieţii Bisericii, este dăruire jertfelnică, dar de mulţumire şi de laudă, prelungirea dăruirii prin care
Cristos îl preamăreşte pe Tatăl şi îi salvează pe fraţi.
Celebrarea Euharistiei ne aşază
în condiţia de a realiza într-o manieră deplină medierea noastră sacerdotală.
De aceea trebuie să atribuim celebrării Euharistiei o importanţă primară în
viaţa noastră de prezbiteri.
Nu are sens să afirmăm că atunci
când nu este lume, este inutil ca preotul să celebreze Euharistia. Ea trebuie
întotdeauna oferită lui Dumnezeu pentru oameni, pentru cei care au nevoie şi
mai ales pentru cei care nu o cunosc, nu o caută şi nu participă la ea.
Preotul, după exemplul lui Cristos, trebuie să se simtă ca fiind omenirea
întreagă.
Când Isus a celebrat Euharistia,
era puţină lume şi nici nu ştim dacă au înţeles şi ce anume au înţeles ucenicii.
Uneori, e nevoie ca prezenţa sa, conştiinţa celebrantului, pasiunea sa să ţină
locul poporului, să devină substitutive pentru întreaga omenire. Isus,
oferindu-se lui Dumnezeu pentru oameni, a vrut şi să se ofere oamenilor.
Euharistia este hrană, iar preotul trebuie să fie neobosit în a spune
oamenilor: Luaţi şi mâncaţi, luaţi şi beţi! Cum poate trăi în pace preotul, dacă
nu are conştiinţa că a oferit poporului său trupul şi sângele
Domnului?
Preotul, atunci când spune “Luaţi şi
mâncaţi, luaţi şi beţi!” i se configurează lui Cristos. Să nu comitem greşeala de
a crede că pot mânca şi bea sângele Domnului numai cei perfecţi după
criteriul nostru şi după metodele noastre: El a venit să fie pâine pentru cel
căruia îi este foame şi sânge pentru cel care are nevoie de purificare! Să nu
fim distribuitori avari ai Euharistiei. Cristos ne va cere cont: “Eu m-am lăsat
în mâinile tale pentru ca tu să mă distribui, iar tu ai făcut atâtea calcule ca
şi cum ar fi depins de tine viaţa veşnică a celorlalţi”.
"Este nevoie de atâtea
împărtăşanii...? Este nevoie de atâtea Liturghii...?", spun unii. Ar trebui să
tremurăm în faţa Domnului care spune “Luaţi! luaţi!”. Restul, va face El.
O ultimă perspectivă pe care
trebuie să o considerăm este că Euharistia trebuie să devină semnul
disponibilităţii preotului. El trebuie să fie la dispoziţia oamenilor,
pentru că este dăruit cu totul, aşa cum Cristos s-a dăruit cu totul. Disponibilitatea vieţii noastre pentru ceilalţi trebuie să se inspire chiar din Euharistie. Trebuie să celebrăm Euharistia pentru ca noi înşine să devenim Euharistie.
Domnul să ne ajute să nu spunem niciodată “Suficient”!
Atunci când un preot devine
Euharistie, el a atins pe deplin transfigurarea sacerdotală. El se conformează cu misterul altarului prin umilinţa pe care o exprimă, prin fidelitatea pe care o mărturiseşte şi prin bogăţia pe care o oferă în mod continuu.
S. Canonaco, Essere prete in un mondo che cambia
Traducere: pr. Cristinel Fodor
