Responsabilitatea formării în cadrul prezbiteriului este o caracteristică importantă a celor care au primit consacrarea preoţească. Ea trebuie să aibă o fizionomie personală crescândă. Fiecare preot este dator să facă apel la conştiinţa şi la responsabilitatea sa personală. În lumina a ceea ce a învăţat şi învaţă acum, exercitându-şi misiunea, ajutat de har, preotul trebuie să găsească justificare pentru orice alegere şi comportament al său, pentru a face ca apostolatul său să fie cât mai rodnic. Viaţa este un itinerariu. În ea se petrec multe evenimente: surprize, noutăţi. De aceea, preotul trebuie să fie disponibil să continue formarea sa, să o revadă, să o reînnoiască, în diferitele etape ale existenţei sale.Primii ani de slujire
Vorbim de trecerea neo-prezbiterilor de la viaţa de seminar la activitatea pastorală deplină. Acest pasaj trebuie să fie precedat de un curs pastoral practic (cf. Codul de Drept Canonic, can. 255) şi de anumite experienţe adecvate slujirii preoţeşti. Vor fi luate în consideraţie teme precum:
1) principii care stau la baza slujirii Cuvântului, a sacramentelor şi a conducerii poporului lui Dumnezeu;
2) comunicarea, sau stilul, modul, arta cu care trebuie să fie transmis mesajul evanghelic în diferitele sale forme (cateheză, predică, lectio divina, etc.), cu atenția îndreptată asupra categoriilor de persoane cărora le este destinat și diferitele necesități legate de timp și de loc;
3) spiritul cu care trebuie celebrat cultul liturgic, a cărui finalitate este de a conduce persoanele la întâlnirea cu Cristos;
4) administrarea parohiei, animarea comunității ecleziale și coordonarea participării credincioșilor în liturgie, în cateheză, în Consiliul pastoral parohial și în alte structuri;
5) relația de comuniune și de colaborare responsabilă cu episcopul și cu membri prezbiteriului;
6) capacitatea de dialog cu persoanele, chiar și cu cele necatolice și necredincioase.
Aceste teme importante asigură trecerea preotului de la o viață de asimilare (seminar) la o viață de asumare graduală a responsabilității pastorale operative (pastorație), pe care o împărtășește cu alți slujitori hirotoniți și cu creștinii laici, fiecare respectându-și rolul.
Începe în felul acesta, pentru preotul deja hirotonit, un drum pe care, sub anumite aspecte, mai este încă mult de învățat, pentru că se învață până la capăt. Este un lucru să înveți din punct de vedere intelectual adevărurile creștine pe care trebuie să le vestești sau modalitățile în care trebuie să-ți trăiești slujirea (și nu este de conceput lipsa acestei dimensiuni), și alt lucru este să încerci zi de zi să te apropii de persoane, să vezi cum poți să le cunoști problemele, să le ajuți să se deschidă către învățătura creștină, să-i aștepți pe cei care doresc să fie ascultați sau ajutați material, să pregătești așa cum se cuvine celebrările liturgice, să găsești timpul potrivit pentru rugăciunea ta, personală sau cu alții, meditație, studiu, odihnă, etc. Un lucru este să vorbești despre colaborare, despre participare, despre comuniune (și este necesar să se vorbească), și alt lucru este să realizezi în mod concret această colaborare, participare și comuniune, începând cu persoanele cu care împarți lucrarea apostolică, care gândesc altfel modul de concepere și de realizare a planului pastoral.
Există, apoi, o situație pe care tânărul preot nu o poate neglija: modul în care poate integra teologia, spiritualitatea, asceza sa și slujirea pastorală, într-un timp caracterizat de o mare eterogeneitate a situațiilor, contextelor și sensibilităților, într-o societate secularizată, pluralistă și diferențiată care începe să nu îi mai recunoască preotului o însemnătate socială și nu mai reușește să înțeleagă semnificația prezenței sale în lume și importanța lucrării sale, decât dacă se manifestă în termeni de eficiență caritativă și relațională.
În sfârșit, pentru ca tânărul preot să poată da vieţii şi misiunii sale, "încă de la început, o programare evanghelică echilibrată" (Pastores dabo vobis, 76), trebuie ca episcopul să îl pună în condiţia de a lucra alături de preoţi robuşti din punct de vedere spiritual şi zeloşi în ceea ce priveşte prestaţia pastorală.
În primii ani de slujire, contactul cu persoanele şi cu problemele lor, confruntarea zilnică cu societatea în continuă evoluţie, pot provoca în tânărul preot întrebări, nelinişti, amărăciuni şi de multe ori un simţământ de nesiguranţă în faţa realităţii complexe în care a intrat.
Formarea permamentă a tinerilor preoţi trebuie să ofere mijloace care să ajute la intrarea progresivă în slujirea preoţească, adaptând ritmul personal la ritmul comunităţii în care au fost chemaţi să slujească, ajutându-i prin diferite tematici cu caracter doctrinar, liturgic şi spiritual să-şi armonizeze viaţa interioară, să-şi dezvolte relaţiile de comunicare în interiorul prezbiteriului sau cu lumea. Un prezbiteriu diecezan care este deschis către fraternitate nu poate lăsa ca preoţii tineri să-şi împlinească lucrarea lor pastorală singuri, fără aportul cordial şi analiza frăţească a celorlalţi.
Tânărul preot ştie că a primit prin impunerea mâinilor o carismă şi un dar spiritual care îl abilitează să fie om al Cuvântului, al sacramentelor, conducător al comunităţii. În acelaşi timp, el este conştient că hirotonirea nu elimină condiţia sa de om păcătos, înclinat către slăbiciuni, nici nu garantează practica vieţii preoţeşti fără nici un efort. Dacă el se implică în exercitarea slujirii, ajutat de credinţă, de harul lui Dumnezeu şi de (con)fraţi, va reuşi să ducă la maturitate şi să perfecţioneze formarea sa ca preot în diferitele sale aspecte, spre folosul trăirii sale şi al misiunii sale.
După A. Favale, I presbiteri
(Va urma)
1) principii care stau la baza slujirii Cuvântului, a sacramentelor şi a conducerii poporului lui Dumnezeu;
2) comunicarea, sau stilul, modul, arta cu care trebuie să fie transmis mesajul evanghelic în diferitele sale forme (cateheză, predică, lectio divina, etc.), cu atenția îndreptată asupra categoriilor de persoane cărora le este destinat și diferitele necesități legate de timp și de loc;
3) spiritul cu care trebuie celebrat cultul liturgic, a cărui finalitate este de a conduce persoanele la întâlnirea cu Cristos;
4) administrarea parohiei, animarea comunității ecleziale și coordonarea participării credincioșilor în liturgie, în cateheză, în Consiliul pastoral parohial și în alte structuri;
5) relația de comuniune și de colaborare responsabilă cu episcopul și cu membri prezbiteriului;
6) capacitatea de dialog cu persoanele, chiar și cu cele necatolice și necredincioase.
Aceste teme importante asigură trecerea preotului de la o viață de asimilare (seminar) la o viață de asumare graduală a responsabilității pastorale operative (pastorație), pe care o împărtășește cu alți slujitori hirotoniți și cu creștinii laici, fiecare respectându-și rolul.
Începe în felul acesta, pentru preotul deja hirotonit, un drum pe care, sub anumite aspecte, mai este încă mult de învățat, pentru că se învață până la capăt. Este un lucru să înveți din punct de vedere intelectual adevărurile creștine pe care trebuie să le vestești sau modalitățile în care trebuie să-ți trăiești slujirea (și nu este de conceput lipsa acestei dimensiuni), și alt lucru este să încerci zi de zi să te apropii de persoane, să vezi cum poți să le cunoști problemele, să le ajuți să se deschidă către învățătura creștină, să-i aștepți pe cei care doresc să fie ascultați sau ajutați material, să pregătești așa cum se cuvine celebrările liturgice, să găsești timpul potrivit pentru rugăciunea ta, personală sau cu alții, meditație, studiu, odihnă, etc. Un lucru este să vorbești despre colaborare, despre participare, despre comuniune (și este necesar să se vorbească), și alt lucru este să realizezi în mod concret această colaborare, participare și comuniune, începând cu persoanele cu care împarți lucrarea apostolică, care gândesc altfel modul de concepere și de realizare a planului pastoral.
Există, apoi, o situație pe care tânărul preot nu o poate neglija: modul în care poate integra teologia, spiritualitatea, asceza sa și slujirea pastorală, într-un timp caracterizat de o mare eterogeneitate a situațiilor, contextelor și sensibilităților, într-o societate secularizată, pluralistă și diferențiată care începe să nu îi mai recunoască preotului o însemnătate socială și nu mai reușește să înțeleagă semnificația prezenței sale în lume și importanța lucrării sale, decât dacă se manifestă în termeni de eficiență caritativă și relațională.
În sfârșit, pentru ca tânărul preot să poată da vieţii şi misiunii sale, "încă de la început, o programare evanghelică echilibrată" (Pastores dabo vobis, 76), trebuie ca episcopul să îl pună în condiţia de a lucra alături de preoţi robuşti din punct de vedere spiritual şi zeloşi în ceea ce priveşte prestaţia pastorală.
În primii ani de slujire, contactul cu persoanele şi cu problemele lor, confruntarea zilnică cu societatea în continuă evoluţie, pot provoca în tânărul preot întrebări, nelinişti, amărăciuni şi de multe ori un simţământ de nesiguranţă în faţa realităţii complexe în care a intrat.
Formarea permamentă a tinerilor preoţi trebuie să ofere mijloace care să ajute la intrarea progresivă în slujirea preoţească, adaptând ritmul personal la ritmul comunităţii în care au fost chemaţi să slujească, ajutându-i prin diferite tematici cu caracter doctrinar, liturgic şi spiritual să-şi armonizeze viaţa interioară, să-şi dezvolte relaţiile de comunicare în interiorul prezbiteriului sau cu lumea. Un prezbiteriu diecezan care este deschis către fraternitate nu poate lăsa ca preoţii tineri să-şi împlinească lucrarea lor pastorală singuri, fără aportul cordial şi analiza frăţească a celorlalţi.
Tânărul preot ştie că a primit prin impunerea mâinilor o carismă şi un dar spiritual care îl abilitează să fie om al Cuvântului, al sacramentelor, conducător al comunităţii. În acelaşi timp, el este conştient că hirotonirea nu elimină condiţia sa de om păcătos, înclinat către slăbiciuni, nici nu garantează practica vieţii preoţeşti fără nici un efort. Dacă el se implică în exercitarea slujirii, ajutat de credinţă, de harul lui Dumnezeu şi de (con)fraţi, va reuşi să ducă la maturitate şi să perfecţioneze formarea sa ca preot în diferitele sale aspecte, spre folosul trăirii sale şi al misiunii sale.
După A. Favale, I presbiteri
(Va urma)
