Stadiul vârstei adulte
Preoții între 35-55 de ani, pot fi consideraţi persoane consacrate adulte. Ei au făcut deja un drum formativ și au împlinit deja mai multe activități apostolice. Modul lor de a continua formarea permanentă nu poate fi redus la anumite tipologii rigide. Parcurgând anii de slujire, trăind de multe ori situații problematice la nivel personal sau social, preoții adulți și-au făcut o idee reală, esențială cu privire la slujirea lor pastorală și merg înainte cu bunăvoință, chiar și atunci când se ivesc dificultăți, amintindu-și mereu cuvintele lui Isus: "Ucenicul nu este mai mare decât învăţătorul său" (Lc 6,40).
Riscul cel mai mare la care sunt supuşi preoţii adulţi, poate fi exprimat cam aşa: pierderea bucuriei, a fervorii şi a curajului necesar în apostolat din cauza lipsei rezultatelor; obişnuinţa care te poate face un funcţionar al cultului, pe parcursul a câtorva ore, în loc să te facă un martor de durată a ceea ce harul lui Dumnezeu lucrează în acela care este dispus să-l primească şi să-i corespundă; nivelarea imaginii proprii şi schimbarea ei în cea, mai puţin îngrijită, a comunităţii pe care o păstoreşti; reducerea atribuţiilor pastorale în favoarea altor activităţi care gratifică mai mult; pretenţia de a şti de acum totul, sau tendinţa de a identifica "ce trebuie să fiu" cu "ce sunt", refuzând medieri sau dezvoltări personale ulterioare; scăderea încrederii în oameni, ecleziastici sau laici; tendinţă către avariţie, autoritarism şi carierism; un anumit stil de viaţă şi de comportament care sunt contradictorii cu alegerile sale.
Formarea permanentă trebuie să fie în măsură să propună preoţilor de vârstă adultă anumite elemente care trebuie susţinute de lumina credinţei şi de ajutorul ştiinţelor umane:
1) metode prin care poate cerceta, cunoaşte şi interpreta situaţia socio-culturală şi eclezială în care sunt chemaţi să îşi desfăşoare activitatea preoţii;
2) verificări pastorale care să sporească puterea lor de a asculta, de a înţelege şi de a colabora. Continuă astfel relaţiile pozitive între păstor şi comunitate, între slujire şi fraternitate, între comunităţile Diecezei;
3) întâlniri care să prezinte motivaţii utile pentru menţinerea vie sau pentru regenerarea conştiinţei prezbiterale, împiedicând atrofierea sa;
4) cursuri de formare teologică care să ajute la depăşirea unui "empirism superficial", verificat în cei care au pierdut gustul pentru studiu şi reflecţie. Ele trebuie să antreneze mintea dar mai ales inima, formând în preoţi conştiinţa dedicării trup şi suflet pentru cauza lui Dumnezeu şi pentru aproapele;
5) comunicări pe teme psihologice şi pedagogice adecvate pentru a facilita în preoţi o metodă de lucru care să se bazeze pe relaţie, pe întâlnire, pe comunicare, pe schimbarea ideilor, pe proiectarea comună a pastoraţiei. Toate acestea pentru a creşte simţământul de participare la grija Bisericii şi pentru a fi (co)responsabili la misiunea Bisericii în lume;
6) iniţiative care îi pregătesc din timp pe preoţii care vor primi misiuni noi în Dieceză, sau în lume: pastoraţia tineretului, a familiei, bolnavi, sau alte categorii de persoane; preoţi misionari, preoţi care lucrează în folosul credincioşilor din străinătate, preoţi "fidei donum";
7) clarificări referitoare la problemele dintre Biserică şi lume, problema scăderii numărului preoţilor în lume. Poate fi reperată vreo soluţie?
8) instruire cu privire la tehnicile de comunicare puse în slujba evanghelizării şi a organizării unei parohii pentru a face eficiente şi pentru a rezolva multe dintre problemele actuale.
După A. Favale, I presbiteri
(Va urma)
