Protagoniștii formării permanente (3)

Stadiul vârstei mature

Și în ceastă fază varietatea subiecților și a activităților lor, a experiențelor acumulate și a drumului de slujire parcurs este una care nu face posibilă nici o evaluare globală, cu atât mai puțin pretenția că formarea permanentă îi poate asigura fiecăruia o rețetă infailibilă. Preoții din această categorie (pot fi cei cu vârste între 55 și 70 de ani) sunt cei care au crezut cu tărie în valoarea misiunii lor și acesteia din urmă i-au consacrat cele mai mari energii.

În aceeași măsură, ei sunt preoții care au fost martorii direcți ai schimbărilor survenite în viața Bisericii Locale și Universale, martorii evoluției comunităților creștine, cel puțin din punct de vedere social, au fost martorii apariției fenomenelor cu care astăzi se confruntă Biserica: secularismul, indiferentismul, relativismul. Tot ei sunt cei care au suferit pentru fiecare persoană care a trebuit să înfrunte experiența amară a migrației, plecând din comunitatea umană care i-a generat. În acest context, de multe ori s-au văzut în postura celui care nu mai găsește cuvinte potrivite pentru a da stabilitate celor rămași, mai ales tinerilor.

Toate aceste experiențe pot cauza în unii preoți un simțământ de rătăcire, de neputință, de resemnare, de teamă în fața problematicilor actuale. Alții, pot trata astfel de fenomene cu rigiditate, refuzând comunicarea, închizându-se față de orice noutate, care este considerată izvor de dezbinare pentru comunitatea creștină.

Și în această etapă, formarea permanentă poate ajuta preoții să recupereze nivelul de angajare apostolică și spirituală, cu dorința sinceră de a folosi aceste instrumente. Este adevărat că, o dată cu trecerea timpului, dificultățile și deziluziile nu lipsesc în exercitarea slujirii. Însă, preotul care se obișnuiește să cultive în fiecare zi relația sa cu Cristos, coerența vieții sale, pasiunea sinceră pentru misiunea Bisericii și perfecționarea competențelor pastorale, va avea mereu posibilitatea să iasă în întâmpinarea oamenilor fără a se teme de noutate, să dea mărturie despre iubirea lui Dumnezeu și astfel să dea lumii speranță, vestind Evanghelia și prezentând viața proprie, cu toate experiențele acumulate, ca exemplu de urmat.

După A. Favale, I presbiteri

(Va urma)