Episcopul, într-o Dieceză, este prima persoană care trebuie să găsească timpul necesar pentru a se întâlni cu preoții săi, să dialogheze cu ei, să se întrețină și să le ofere un sfat care să îi anime și să îi încurajeze în exercitarea slujirii lor, arătând că și el este animat de dorința de a continua formarea sa, alături de colaboratorii săi direcți. Acțiunea formatoare a episcopului poate fi împlinită personal în două feluri: cu fiecare preot în parte, sau la nivelul clerului, prin întâlniri periodice, în care este asigurată prezența sa.
În felul acesta crește consensul în rândul clerului cu privire la faptul că prezbiteriul unei Dieceze trebuie să fie "locul" cel mai natural şi cel mai potrivit pentru formarea permanentă. Acest lucru presupune dezvoltarea mai intensă a relaţiilor frăţeşti din interiorul clerului, orientate în direcţia creşterii spiritului comunitar, a atenţiei către celălalt, a comunicării şi a intervenţiei în favoarea membrilor ei. La fel, proiectarea pastorală are de câştigat în aceste situaţii în care preoţii, întâlnindu-se, pun în comun experienţele lor de viaţă şi de slujire. Tot "aici" poate fi realizată acea îmbogăţire spirituală şi culturală de care preotul de astăzi trebuie să beneficieze, cu o frecvenţă constantă, pentru ca slujirea lui fie cât mai conformă cu cerinţele timpului.
Pentru ca formarea clerului să fie garantată şi să aibă continutate, este oportun ca episcopul Diecezei sau mai mulţi episcopi, când este vorba despre Dieceze mici, să constituie un grup de educatori sau formatori, care să se bucure de încredere şi să fie pregătiţi să lucreze în acest context. Aceşti formatori trebuie să fie persoane calificate. Să fie dispuse să îşi asume responsabilităţi formative, să aibă o maturitate suficientă pentru a înţelege diferitele problematici pe care formarea permanentă a clerului le presupune, să fie înzestraţi cu spirit pedagogic, cu capacitate de dialog şi de comunicare, cu o viaţă morală şi spirituală robustă, cu o cultură suficientă pentru a cunoaşte problemele omului de astăzi, etc.
În ceea ce priveşte conţinutul formării permanente, se cuvine ca el să nu fie generic, sau repetitiv, sau doar teoretic. Conţinuturile propuse trebuie să fie în legătură cu viaţa concretă a preoţilor. Pentru a asigura interesul participanţilor şi eficacitatea unui astfel de program, este nevoie ca programarea să fie organică, să urmeze legea gradualităţii, să răspundă la problemele urgente ale persoanelor cărora le este oferită, să le fie cerută prezenţa constantă şi activă, să fie construită cu ajutorul unor analize şi reflecţii care ţin cont şi de experienţa lor umană, pastorală şi spirituală. Formarea permanentă trebuie să respecte principiile participării, ale globalităţii, ale creativităţii, tocmai pentru că ea nu trebuie considerată în perspectivă "funcţională" sau "profesională", ci personală.
La aceste sesiuni organizate se adaugă şi alte momente obişnuite care pot contribui la creşterea umană, spirituală şi comunitară a preoţilor: simplul exerciţiu al slujirii comunităţii, întâlnirea cu persoanele încredinţate, întâlnirile decanale, Consiliul prezbiteral, Consiliul pastoral, întâlnirea şi dialogul respectuos cu colegii din diferite generaţii, întâlnirile prieteneşti, de destindere, direcţiunea spirituală, exerciţiile spirituale, momente de rugăciune, de studiu şi de reflecţie împărtăşite cu confraţi din diferite zone, parohii, Dieceze. Acestea sunt ocazii care hrănesc viaţa spirituală a preotului, oferindu-i elemente formative care îi susţin fidelitatea şi angajarea în folosul Bisericii.
După A. Favale, I presbiteri
(Sfârşit)
