Este posibil să înaintez ca preot, în fiecare zi, în cunoaștere? Să fac din cunoaștere una din zonele care trebuie conduse la maturitate? Care este conţinutul care îmi permite să continui în mod sistematic şi organic să progresez în cunoaştere? Care este metoda vitală care pune în mişcare conţinutul teoretic pe care l-am asimilat şi care îmi permite în fiecare zi să cresc în cunoaşterea de sine, cunoaşterea lui Dumnezeu, a lumii, a celuilalt?
Trebuie să ştiu să citesc. Să știu să "citesc" viaţa şi moartea care îmi apar în fiecare zi, cu diferite faţete, să înţeleg evenimentele în complexitatea lor, pe Dumnezeu şi Împărăţia sa care este deja prezentă aici şi acum, lumea mea interioară şi exterioară cu toate contradicţiile ei... Un adevărat discipol trebuie să cunoască toate acestea, să se maturizeze progresiv în capacitatea de lectură a celor enumerate mai sus. Ar fi destul de grav ca preotul să nu posede elementele necesare unei înaintări în cunoaştere. Ar însemna ca "învăţătorul Legii" să fie analfabet.
Lectio matutina
Există o şcoală zilnică, un izvor proaspăt, un conţinut mereu nou, un învăţător aşteptat în fiecare zi, care însoţeşte viaţa de credinţă, care în fiecare zi renaşte, dă viaţă: Cuvântul zilei, textele scripturistice stabilite de Biserică pentru "acea" zi.
Aşa se deschide ziua creştinului şi a discipolului, tocmai pentru că el crede în Cuvânt, se hrăneşte din el, după "meniul" pregătit de Tatăl ceresc pentru fiecare zi.
În viaţa trupească, fiecare zi are un mesaj de transmis. La fel se întâmplă şi cu lectura Scripturii. Ea este mesajul lui Dumnezeu pentru mine "astăzi". De aceea, ea trebuie făcută zilnic, nu numai o dată pe săptămână, căci constituie ritmul normal al dialogului cu Dumnezeu.
Cuvântul zilei este matinal prin natura sa, pentru că el conţine şi descoperă vocaţia celui care îl citeşte. Cuvântul zilei nu numai că deschide ziua, dar are precedenţă asupra tuturor acţiunilor de pe agendă, înainte de orice gând care ar putea să îmi ocupe spaţiul minţii şi al inimii.
Cuvântul zilei este salutul pe care mi-l dă Dumnezeu în fiecare dimineaţă, la trezire, ca un mesaj punctual şi mereu nou. Fără această lectio matutina eu pot pierde cheia de lectură a persoanei mele, ziua se anunţă a fi goală şi lipsită de interes, anagajamentele mele devin împrăştiate, relaţiile omeneşti devin superficiale şi ambigue, situaţiile neprevăzute le consider un obstacol în calea aşa-zisului "ritm" pe care eu l-am stabilit.
Lectio divina
Tocmai pentru că Dumnezeu este autorul acelui Cuvânt, pentru că el îmi vorbeşte prin el, pentru că el l-a inspirat, tocmai de aceea este divin. Dumnezeu nu este departe în timp, este cel care îmi spune ceva astăzi. El este subiectul şi totodată şi obiectul cunoaşterii. El îmi dezvăluie misterul, ţine cont de capacităţile mele, în fiecare zi îmi descoperă un aspect nou, inedit, care răspunde necesităţilor mele concrete. Este "raţia pe o zi" (cf. Ex 16,4), precum mana din pustiu.
Dumnezeu nu îmi vorbeşte numai despre sine, ci şi despre mine. Nu este doar o teofanie, este şi o antropofanie. Prin aceasta din urmă, Creatorul îmi dezvăluie treptat identitatea, vocaţia, ceea ce sunt chemat să fiu pentru a fi asemenea Fiului său. Această revelaţie este plasată "astăzi", adică îmi spune ceea Domnul îmi dă şi îmi cere astăzi. Cele două revelaţii aproape coincid, căci identitatea mea este ascunsă în cea a lui Dumnezeu. În Cuvântul pe care îl meditez, eu sunt invitat să înţeleg şi vocaţia mea, proiectul meu existenţial.
Lectio continua
Efectul de continuitate este produs de faptul că lectura şi meditaţia făcută dimineaţa continuă de-a lungul zilei, pe toată durata ei. Dacă acest Cuvânt ne-a deschis ziua, el însoţeşte şi desfăşurarea zilei, în fiecare moment, până seara, atunci când se culeg roadele. Cuvântul transmis de Dumnezeu nu este doar o simplă consolare spirituală a celui care citeşte. Acest Cuvânt vrea să se întrupeze în istoria fiecăruia dintre noi. Contactul matinal este important, dar el nu poate epuiza bogăţia mesajului pe care Dumnezeu vrea să ni-l transmită. Este important ca din meditaţia de dimineaţă, eu să ies cu un cuvânt, o scenă, o imagine precisă, o situaţie care poate rezuma chemarea Domnului pentru acea zi. Meditaţia de dimineaţă este mai mult momentul contactului, decât al înţelegerii. Ziua, în desfăşurarea ei, permite ca acel Cuvânt să fie păstrat şi conservat ca o comoară, chiar dacă nu a fost pătruns tot înţelesul lui. Este ascultarea feciorelnică a celui care, precum Fecioara Maria, nu are pretenţia de a înţelege imediat cuvintele (cf. Lc 2,19.51).
Acel cuvânt păstrat în inimă devine, în timpul zilei, rădăcina oricărui gest, gând, afect şi dorinţă. Prin acest exerciţiu care provoacă familiaritate profundă cu Scripturile, discipolul îi va permite Cuvântului să se întrupeze în viaţa sa. Formarea permanentă a preotului este parte şi rod al acestui proces, reînnoieşte mintea şi o menţine tânără, creativă.
"Mintea noastră se reînnoieşte, exercitându-se în sapientia, prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin înţelegerea spirituală a Legii sale. Cu cât cineva primeşte zilnic mai mult din Scriptură, cu atât reuşeşte să se reînnoiască mai mult" (Origene, Comentariu la Scrisoarea către Romani 12, 1-2). Formarea devine permanentă cu adevărat, sau "se realizează", în obişnuinţa vieţii, însă datorită darului zilnic, mereu nou, al Cuvântului care găseşte pământ bun în inima discipolului. Formarea permanentă în dimensiunea obişnuită înseamnă trecerea de la concepţia meditaţiei văzută ca o rugăciune de dimineaţă, la această logică a Cuvântului zilei care pătrunde întreaga zi. Sau, altfel spus, formarea iniţială este faţă de formarea permanentă ceea ce lectio matutina este pentru lectio continua.
Lectio vespertina
Acelaşi Cuvânt care a deschis ziua, acum o încheie. La sfârşitul zilei, discipolul are în faţa sa nu numai Cuvântul, ci şi evenimentele care au avut loc, situaţiile în care acest Cuvânt s-a împlinit. Acest Cuvânt devine mai clar, mai uşor de înţeles, mai evident în semnificaţii, mai frumos, mai viu. Pe bună dreptate, pentru că seara este momentul contemplaţiei. Este acea cognitio vespertina, viziunea nouă, serală, nocturnă, în care lumina dispare, vocile tac, tensiunile se potolesc... O altă lumină tihnită luminează ochii şi face mintea şi inima capabilă să înţeleagă, să intus-legere, să citească în interior. Aceasta este conteplaţia tipică a discipolului, plină de recunoştinţă faţă de Domnul care i s-a revelat peste zi, plină de situaţii şi întâmplări, plină de întrebări rămase poate fără răspuns, de nelinişti care au apărut în inima apostolului... Este un "loc" misterios, sălaşul harului. Acum încolţeşte sămânţa Împărăţiei care va veni, germenul mântuirii care se împlineşte "astăzi".
"Şi acum slobozeşte pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace" (Lc 2,29-30), se roagă apostolul. Simeon s-a rugat aşa la sfârşitul vieţii sale, după ce "în sfârşit" a văzut mântuirea. Discipolul Cuvântului se roagă astfel, la sfârşitul zilei sale, al fiecărei zile în parte, pentru că fiecare zi trăită în lumina Cuvântului este pentru el o zi în care se înfăptuieşte mântuirea.
Ziua tocmai s-a sfârşit... Cuvântul a traversat-o de la un capăt la altul. Sufletul este plin de bucurie, de acea bucurie senină şi odihnitoare care cheamă somnul şi care pregăteşte o nouă zi... În ea, un alt Cuvânt al Scripturii se va împlini.
A. Cencini, La verità della vita
