În Scrisoarea către toţi preoţii, din Joia Sfântă a anului 1979, Ioan Paul al II-lea scria: "Există în preoţia noastră ministerială acea dimensiune minunată şi pătrunzătoare a apropierii de Maica lui Cristos".Despre Maria nu se vorbeşte prea mult în Noul Testament. Oricum, dacă observăm cu atenţie, vedem că ea nu este absentă în nici unul din cele trei momente constitutive ale misterului creştin: Întruparea, Misterul Pascal, Rusaliile. Maria a fost prezentă la Întrupare pentru că aceasta a avut loc în ea; a fost prezentă în Misterul Pascal, căci este scris că "lângă crucea lui Isus stătea Maria, mama sa" (In 19,25); a fost prezentă la Rusalii, căci este consemnat modul în care apostolii, "într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus" (Fap 1,14).
Ce relaţie este între Fecioara Maria şi preot?
Tradiţia i-a atribuit chiar şi Fecioarei Maria titlul de "preot". Un scriitor de la sfârşitul sec. al V-lea o numeşte pe Maria "Fecioară şi în acelaşi timp preot şi altar care ni l-a dăruit pe Cristos, pâine din cer pentru iertarea păcatelor" (Pseudo- Epifaniu, Omilie spre lauda Fecioarei). După el, referinţele frecvente la această temă devin obiect de analiză teologică. În sec. al XVII-lea, şcoala franceză de la Saint Sulpice pune preoţia Mariei în legătură cu preoţia lui Cristos. La sfârşitul sec. al XIX-lea s-a răspândit o adevărată devoţiune la Fecioara Maria invocată cu titlul de preot, iar Sf. Pius al X-lea a acordat chiar şi o indulgenţă plenară celor care practicau această devoţiune. Însă atunci când s-a întrevăzut pericolul de a confunda preoţia Mariei cu preoţia ministerială, Magisteriul Bisericii a intervenit şi, prin două decizii ale Sf. Oficiu, a pus capăt unei astfel de devoţiuni.
După Conciliul al II-lea din Vatican s-a vorbit în continuare despre preoţia Mariei, însă fără a o lega de cea ministerială, nici de cea supremă, a lui Cristos, ci de preoţia comună a credincioşilor: ca figură şi primiţie a Bisericii, ea posedă acea "preoţie regească" (cf. 1Pt 2,9), pe care o posedă toţi cei botezaţi.
Ce reţinem din această tradiţie lungă, care o asociază pe Maria preotului şi ce sens trebuie să dăm apropierii de care vorbea Ioan Paul al II-lea?
Ceea ce Maria a fost, în sens fizic şi în sens istoric, o dată pentru totdeauna, aceea este preotul, mereu, în plan sacramental.
"Ce relaţii şi ce distincţii există între materniatea Mariei, devenită universală datorită demnităţii şi carităţii primite de la Dumnezeu conform cu poziţia conferită de el în planul de Mântuire, şi preoţia apostolică, constituită de Domnul pentru a fi instrument de comunicare salvifică între Dumnezeu şi oameni? Maria îl dă pe Cristos omenirii; dar şi preoţia îl dă pe Cristos omenirii, dar într-un mod diferit, este clar; Maria, prin Întrupare şi prin revărsarea harului, cu care Dumnezeu a copleşit-o; Preoţia, prin puterile hirotonirii sacre" (Paul al VI-lea, Audienţa generală, 7.10.1964).
Astfel se poate explica analogia dintre Maria şi preot. Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, l-a zămislit pe Cristos şi, după ce l-a hrănit şi l-a purtat la sânul său, l-a născut la Betleem; preotul, uns şi consacrat de Duhul Sfânt prin hirotonire, este chemat şi el să se umple de Cristos pentru a-l naşte apoi şi a-l face să se nască în inimi prin vestirea cuvântului şi prin administrarea sacramentelor.
În această perspectivă, relaţia dintre Maria şi preot are o tradiţie lungă în spatele ei, mult mai clară decât cea care îi atribuie Mariei titlul de preot. Preluând o reflecţie a sf. Augustin, Conciliul Vatican II scrie: "Biserica... devine şi ea mamă, căci prin predicare şi prin botez îi generează la o viaţă nouă şi nemuritoare pe fiii săi, zămisliţi prin lucrarea Duhului Sfânt şi născuţi din Dumnezeu" (LG 64). Baptisteriul, spuneau Părinţii Bisericii, este sânul din care Biserica îi aduce pe lume pe fiii săi, iar Cuvântul lui Dumnezeu este laptele curat cu care îi hrăneşte.
Există o analogie subiectivă, diferită de planul harului: contribuţia personală pe care Fecioara o dă harului alegerii sale şi contribuţia personală pe care preotul este chemat să o dea în virtutea hirotonirii. Nici unul din cei doi nu este un canal inert, care lasă să treacă harul, fără să aducă ceva din ceea ce este al său.
Pentru a evita orice formă de docetism în viaţa sa, preotul nu se poate limita să transmită altora un Cristos "asimilat" din cărţi, care nu a devenit mai întâi carne din carnea sa şi sânge din sângele său. Precum Maria, el trebuie să fie un rezervor care trebuie să dea în afară substanţa de care este plin înăuntru, nu să fie doar un canal care se limitează în face apa să treacă, fără a păstra nimic (sf. Bernard). Aportul personal, comun Mariei şi preotului, este rezumat de credinţă. Maria, scrie sf. Augustin, "fide concepit, fide peperit" (prin credinţă a zămislit şi a născut); la fel şi preotul, prin credinţă îl aduce pe Cristos în inima sa şi tot prin credinţă îl comunică şi celorlalţi.
Atunci când Maria a ajuns la Elisabeta, aceasta a primit-o cu mare bucurie şi "plină de Duhul Sfânt", a exclamat: "Fericită este cea care a crezut că se vor împlini cele spuse de Domnul" (Lc 1,45). La prima vedere, Maria, atunci când a spus "iată roaba Domnului" a făcut un act de credinţă uşor. A deveni mama unui rege, mama lui Mesia! Oare nu era tot ceea ce îşi dorea orice copilă din poporul evreu? Însă acest fel de a gândi este foarte omenesc şi trupesc. Căci Maria se găseşte în acest moment într-o singurătate totală. Cui îi poate explica ce s-a petrecut cu ea? Cine o va crede? Cu ea s-au întâmplat lucruri nemaiauzite, înainte şi după ea. Maria ştia ce era scris în Legea mozaică cu privire la viitoarele mirese care nu sunt găsite în stare de virginitate. Noi, de multe ori, vorbim de riscurile credinţei, înţelegând prin acestea, riscuri intelectuale. Însă pentru Maria a fost vorba de un risc real.
Dumnezeu nu smulge niciodată consensul de la creaturile sale, ascunzându-le consecinţele. Ştim acest lucru din chemările sale. Lui Ieremia îi prevesteşte război; despre Saul îi spune lui Anania: "îi voi arăta ceea ce va trebui să sufere pentru numele meu". Oare cu Maria să fi acţionat altfel? Mai ales că bătrânul Simeon profeţeşte cu cuvinte puternice: "o sabie îţi va trece prin suflet". Maria este unica persoană care a crezut într-o situaţie "de contemporaneitate", adică tocmai în timp ce evenimentul se petrecea, fără nici o confirmare din partea unor evenimente anterioare. Isus i-a zis lui Toma: "Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi. Fericiţi cei care cred fără să fi văzut": Maria este prima dintre cei care au crezut fără să fi văzut.
Credinţa Mariei este un act de iubire şi de docilitate, liber, chiar dacă a fost provocat de Dumnezeu, misterios, aşa cum misterioasă este fiecare întâlnire a harului cu libertatea.
Dar preotul?
Sf. Augustin scrie: "Maria a crezut şi ceea ce a crezut s-a înfăptuit în ea. Să credem şi noi, pentru ca ceea ce s-a înfăptuit în ea, să ne fie şi nouă de folos" (Discursuri 215,4). Toţi pot şi trebuie să o imite pe Maria în credinţa ei, dar în mod special preotul. "Dreptul meu - spune Domnul - va trăi din credinţă" (Hab 2,4; Rom 1,17). Este ceea ce rămâne important pentru preot. El este omul credinţei. Credinţa este ceea ce determină, "greutatea specifică" a preotului şi eficacitatea slujirii sale. Ceea ce credincioşii înţeleg imediat la un preot sau la un păstor este dacă el "crede" cu adevărat în ceea ce spune şi celebrează. Cine îl caută pe Dumnezeu într-un preot, îşi dă imediat seama. Chiar şi un necredincios care se apropie de preot căutând, înţelege imediat diferenţa. Ceea ce l-ar putea provoca nu sunt discuţiile cele mai culte despre credinţă, ci faptul de a se afla în faţa unei persoane care crede cu toată fiinţa sa. Credinţa este contagioasă. Un virus nu se ia vorbindu-se despre el, sau studiindu-l. La fel şi cu credinţa.
Există două cuvinte pe care Maria le-a pronunţat în momentul Bunei Vestiri, pe care preotul le pronunţă şi el în momentul hirotonirii: "Iată-mă" şi "Amin", sau "Vreau". Reînnoirea spirituală a preoţiei noastre va fi direct proporţională cu efortul pe care fiecare dintre noi, episcopi şi preoţi ai Bisericii, îl facem pentru a pronunţa din nou, ca în prima zi, "iată-mă", "amin", "vreau".
Isus, intrând în lume, a spus: "Iată, vin, Doamne, ca să fac voinţa ta"! (Ev 10,7). Noi îl primim cu aceleaşi cuvinte: "Iată, vin, Doamne Isuse, ca să fac voinţa ta"!
R. Cantalamessa, Maria, madre e modello del sacerdote
