Este citită oare, acum după 50 de ani de la promulgarea ei de către Papa Paul al VI-lea, constituția Conciliului Vatican II referitoare la liturgie? Sacrosanctum Concilium nu este deloc un catalog de reţete sau de reforme, ci o adevărată "magna charta" a oricărei acţiuni liturgice.
Conciliul ecumenic ne dă în ea o magistrală lecţie de metodă. Într-adevăr, dincolo de a se mulţumi cu o abordare disciplinară şi exterioară liturgiei, conciliul vrea să ne facă să contemplăm ceea ce constituie esenţa sa. Practica Bisericii derivă mereu din ceea ce ea primeşte şi contemplă în Revelaţie. Pastoraţia nu se poate desprinde de doctrină.
În Biserică, "ceea ce provine din acţiune este destinat contemplaţiei" (nr. 2). Constituţia conciliară ne invită să redescoperim originea trinitară a lucrării liturgice. De fapt, conciliul stabileşte o continuitate între misiunea lui Cristos Răscumpărătorul şi misiunea liturgică a Bisericii. "Aşa cum Cristos a fost trimis de Tatăl ceresc, la fel şi el i-a trimis pe discipoli" pentru ca "prin jertfă şi prin sacramente, în jurul cărora gravitează toată viaţa liturgică" ei să actualizeze "opera mântuirii" (cf. nr. 6).
Deci, a actualiza liturgia nu înseamnă altceva decât a actualiza lucrarea lui Cristos. Liturgia este în esenţa ei "actio Christi": "operă de mântuire a oamenilor şi de preamărire perfectă a lui Dumnezeu" (nr. 5). El este marele preot, adevăratul subiect, adevăratul actor al liturgiei (cf. nr. 7). Dacă acest principiu vital nu este primit cu credinţă, riscăm să facem din liturgie o lucrare omenească, o auto-celebrare a comunităţii.
În schimb, lucrarea specifică a Bisericii constă în a intra cu totul în acţiunea lui Cristos, a se înscrie în acea lucrare pe care a primit-o ca misiune din partea Tatălui ceresc. Deci, "ne-a fost dată plinătatea cultului divin", căci "omenitatea sa, în unitatea persoanei Cuvântului, a fost instrument al mântuirii noastre" (nr. 5). Biserica, Trupul lui Cristos, trebuie să devină, la rândul său, un instrument în mâinile Cuvântului.
Aceasta este semnificaţia de pe urmă a concepţiei-cheie care aparţine constituţiei conciliare: "actuosa participatio". Această participare constă pentru Biserică în a deveni instrument al lui Cristos-preotul, cu scopul de a participa la misiunea sa trinitară. Biserica participă activ la opera liturgică a lui Cristos numai în măsura în care devine instrument pentru aceasta. În acest sens, a vorbi despre "comunitate celebrativă" nu este lipsit de ambiguitate şi recere o grijă specială. (cfr. Instrucţiunea Redeptoris sacramentum, nr. 42). "Actuosa participatio" nu ar trebui, deci, înţeleasă ca nevoia de a face ceva. Asupra acestui punct, învăţătura conciliului a fost deseori deformată. Este vorba, în schimb, de a-l lăsa pe Cristos să ne asocieze la jertfa sa. "Participarea" liturgică trebuie atunci să fie înţeleasă ca un har al lui Cristos care "îşi asociază mereu Biserica sa" (cf. SC, nr. 7). El este cel care are iniţiativa şi primatul. Biserica "îl invocă cu numele de Domn al ei şi prin el îi aduce cult Tatălui veşnic" (nr. 7).
Preotul trebuie, deci, să devină acest instrument care îl lasă să se întrevadă pe Cristos. Aşa cum a amintit cu puţin timp în urmă, Papa nostru Francisc, celebrantul nu este prezentatorul unui spectacol, nu trebuie să caute simpatia adunării, aşezându-se în faţa ei ca interlocutorul său principal. A intra în spiritul conciliului înseamnă, dimpotrivă, să te negi, să renunţi să mai fi punctul focal.
Contrar cu ceea ce a fost uneori afirmat, este cu totul potrivit cu constituţia conciliară, ba chiar oportun ca, în timpul actului penitenţial, în timpul imnului Gloria, al rugăciunilor şi al rugăciunii euharistice toţi, preot şi credincioşi, să se întoarcă împreună spre Răsărit, pentru a exprima voinţa lor de a participa la opera cultuală şi de mântuire înfăptuită de Cristos. Această operaţiune ar putea, în mod oportun, să fie pusă în act mai ales în bisericile catedrale, acolo unde viaţa liturgică trebuie să fie exemplară (cf. nr. 41).
Bineînţeles, există alte părţi ale liturghiei în care preotul, acţionând in persona Christi capitis, intră în dialog nupţial cu adunarea. Dar această confruntare nu are alt scop decât dorinţa de a conduce la un fel de "faţă-în-faţă" cu Dumnezeu care, prin harul Duhului Sfânt, va deveni "de la inimă-la inimă". Conciliul propune, astfel, alte mijloace pentru a favoriza participarea: "aclamaţiile credincioşilor, răspunsurile, cântul psalmilor, antifonele, cântările, acţiunile şi gesturile, atitudinile trupului" (nr. 30).
O lectură prea rapidă şi, mai ales, prea omenească, a dus la convingerea că trebuie făcut în aşa fel încât credincioşii să fie mereu ocupaţi. Mentalitatea occidentală contemporană, modelată de tehnică şi fascinată de media, a vrut să facă din liturgie o operă de pedagogie eficace şi profitabilă. În acest sens, s-a încercat ca toate celebrările să fie fastuoase. Actorii liturgici, animaţi de motive pastorale, caută uneori să exercite o lucrare didactică, introducând în celebrări elemente profane şi spectaculoase. Nu se văd la tot pasul mărturii, puneri în scenă şi aplauze? Se crede că în felul acesta este favorizată participarea credincioşilor, în schimb liturgia este redusă la un simplu joc omenesc.
"Tăcerea nu este neapărat o virtute, aşa cum nici gălăgia nu este un păcat", spune Thomas Merton, "dar tumultul, confuzia şi gălăgia continuă din societatea modernă sau din anumite celebrări euharistice africane sunt expresia atmosferei păcatelor sale grave, a disperării sale, a lipsei de evlavie. O lume de propagandă, de argumentări infinite, de invective, de critici, sau numai de bârfe, este o lume în care viaţa nu merită să fie trăită. Liturghia devine un zgomot confuz; iar rugăciunile o gălăgie exterioară sau interioară" (T. Merton, Le signe de Jonas, 1955, p. 322).
Există riscul real de a nu-i mai lăsa nici un loc lui Dumnezeu în celebrările noastre. Cădem în ispita evreilor din pustiu. Ei au încercat să-şi construiască un cult pe măsura lor şi la înălţimea lor, dar să nu uităm că s-au trezit că se prosternă în faţa viţelului de aur.
Este timpul să dăm ascultare conciliului. Liturgia este "în primul rând cultul mestăţii divine" (nr. 33). Are valoare pedagogică în măsura în care este complet orientată către preamărirea lui Dumnezeu şi pentru cultul care trebuie să i se aducă. Liturgia ne aduce cu adevărat în prezenţa transcendenţei divine. Participare adevărată înseamnă reînnoirea în noi a acelei uimiri pe care sf. Ioan Paul al II-lea o aprecia foarte mult (cf. Ecclesia de Eucharistia, 6). Această uimire sfântă, această teamă veselă, reclamă tăcere de la noi în faţa maiestăţii divine. Se uită de multe ori faptul că tăcerea sacră este unul dintre mijloacele indicate de conciliu pentru a favoriza participarea.
Dacă liturgia este opera lui Cristos, atunci este necesar ca celebrantul să îşi mai introducă comentariile sale? Trebuie să ne amintim că atunci când misalul autorizează o intervenţie, ea nu trebuie să se transforme într-un discurs profan şi omenesc, un comentariu mai mult sau mai puţin subtil cu privire la actualitate, sau un salut monden adresat persoanelor prezente, ci un scurt îndemn de a intra în mister (Prezentarea generală a Misalului Roman, 50). Cât despre predică, chiar ea însăşi este un act liturgic care are regulile lui. Actuosa participatio la opera lui Cristos presupune faptul de părăsi lumea profană pentru a intra în "acţiunea sacră prin excelenţă" (SC, 7). De fapt, "noi pretindem, cu o anumită aroganţă, că rămânem în dimensiunea noastră omenească atunci când intrăm în dimensiunea divină" (R. Sarah, Dieu ou rien, p. 178).
În acest sens, este deplorabil faptul că spaţiul de lângă altarele bisericilor noastre nu este un loc strict rezervat cultului divin, că se intră acolo cu îmbrăcăminte profană, că spaţiul sacru nu este în mod clar delimitat de arhitectură. Căci, aşa cum învaţă conciliul, Cristos este prezent în cuvântul său atunci când el este proclamat, de aceea este la fel de neplăcut faptul că lectorii nu au o costumaţie potrvită care să arate că ei nu pronunţă cuvinte omeneşti, ci un cuvânt divin.
Liturgia este o realitate în mod fundamental mistică şi contemplativă şi de aceea ea nu este la îndemâna acţiunii noastre omeneşti; chiar şi "participatio" este un har al lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, ea presupune din partea noastră o deschidere către misterul celebrat. Astfel, constituţia recomandă înţelegerea deplină a riturilor (cf. nr. 34) şi în acelaşi timp prescrie "ca toţi credincioşii să ştie să recite şi să cânte împreună, chiar şi în limba latină, părţile din ordinarium missae care le aparţin" (nr. 54).
Într-adevăr, înţelegerea riturilor nu este o lucrare a raţiunii omeneşti în sine, care ar trebui să acopere totul, să stăpânească totul. Înţelegerea riturilor sacre este cea a lui "sensus fidei", care însufleţeşte credinţa vie prin simboluri şi care cunoaşte prin sintonie, mai mult decât prin concepte. Această înţelegere presupune apropierea de mister cu umilinţă.
Vom avea curaj să urmăm conciliul până la acest punct? O astfel de lectură, iluminată de credinţă, este totuşi fundamentală pentru evanghelizare. Într-adevăr, "celor care sunt în exterior, ea le arată ce este Biserica, ca un stindard ridicat în faţa popoarelor, sub care toţi fiii lui Dumnezeu împrăştiaţi se pot aduna" (nr. 2). Ea trebuie să înceteze să mai fie un loc de neascultare faţă de prescrierile Bisericii. Mai clar, ea nu poate fi o ocazie de dezbinare între creştini. Lecturile contradictorii ale documentului Sacrosanctum concilium, ermeneuticile de ruptură într-un sens sau în altul, nu stun rodul unui spirit de credinţă. Conciliul nu a dorit să se rupă de formele liturgice moştenite de la tradiţie, ci a dorit să le aprofundeze. Constituţia stabileşte că "noile forme izvorăsc în mod organic, într-un fel, din cele deja existente" (nr. 23). De aceea este necesar ca cei care celebrează după "usus antiquior" să o facă fără spirit de opoziţie, în spiritul documentului Sacrosanctum concilium. La fel, este greşit să considerăm forma extraordinară a ritului roman ca fiind derivată dintr-o altă teologie decât liturgia primenită. Ar fi de dorit să se introducă în viitoare ediţie a Misalului, actul penitenţial şi ofertoriul din "usus antiquior", cu scopul de a sublinia faptul că cele două forme liturgice se iluminează reciproc, în continuitate şi fără opoziţie.
Dacă vom trăi în acest spirit, atunci liturgia va înceta să mai fie loc de rivalitate şi de critici, pentru a ne face, în sfârşit, să participăm în mod activ la acea liturgie "care este celebrată în Ierusalimul ceresc, către care tindem ca pelerini, acolo unde Cristos domneşte ca slujitor al sactuarului" (nr. 8).
Cardinal Robert Sarah
Prefect al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor
L'Osservatore Romano, 12.06.2015
