Sacramentul preoției este
dăruit prin impunerea mâinilor din partea episcopului și prin rugăciunea pe care
acesta o înalță către Dumnezeu. El îi sfințeşte pe candidați drept
preoți în slujba poporului lui Dumnezeu. Se celebrează astfel un sacrament, sau
o taină, al cărei sens îl putem descoperi tocmai prin cuvintele rugăciunii speciale de consacrare.
Taina preoției, natura și misiunea preoților, poate deveni mai clară și prin
înțelegerea acestei rugăciuni. De aceea poate fi de folos o analiză a
textului rugăciunii pe care Biserica o îndreaptă spre Dumnezeu pentru a-L
implora să coboare asupra celor aleși harul sfințitor al Duhului Sfânt.
Rugăciunea are o
structură trinitară. Acțiunea lui Dumnezeu Tatăl este prezentată prin amintirea
(anamneză) a două evenimente care evocă orânduirea preoției. În partea centrală
este invocată acțiunea Duhului Sfânt care îi sfințește cu harul său pe
candidații la preoție. Isus Cristos este amintit drept mijlocitorul nostru, care
obține de la Tatăl ceresc darul Duhului Sfânt.
Începutul solemn al rugăciunii:
„Ascultă-ne, Doamne,
Părinte sfânt, atotputernic, veşnic Dumnezeu, autorul demnităţii omeneşti şi
împărţitorul tuturor harurilor, prin care toate cresc, toate se întăresc, care,
pentru a zidi poporul preoţesc, prin puterea Duhului Sfânt, îi orânduieşti în
diferite trepte, în sânul aceluiaşi popor, pe slujitorii lui Cristos Fiul tău”.
Dumnezeu Tatăl este
invocat cu atributele sale divine, printre care se numără și acela de a fi
izvorul chemării și al harului. Tatăl ceresc este autorul chemării candidaților
la preoție și tot El le dăruiește prin hirotonire harul de a răspunde la
această chemare trăind drept slujitori ai lui Cristos și ai poporului preoțesc.
Introducerea rugăciunii arată preoția ca şi un dar al harului dumnezeiesc, și,
în acelaşi timp, situează în mod clar finalitatea existenței sale: „pentru a
zidi poporul preoţesc”. Slujitorii lui Cristos, orânduiţi prin puterea Duhului
Sfânt, nu se situează deasupra poporului ci în interiorul său şi îşi exercită
slujirea în vederea edificării poporului preoţesc al lui Dumnezeu.
Primul eveniment amintit (prima anamneză): Moise alege șaptezeci de bătrâni care să îl
ajute în conducerea poporului, iar Aron și fiii săi sunt consacrați pentru
slujirea liturgică.
„Deja în Vechiul
Testament au apărut slujiri orânduite ca semne mistice: când, călăuzind şi sfinţind poporul, l-ai pus în
fruntea lui pe Moise şi pe Aron, ai ales bărbaţi inferiori în grad şi demnitate ca
să-i însoţească şi să-i ajute în lucrarea lor. Astfel, în pustiu, prin
judecata celor şaptezeci de bărbaţi înţelepţi, ai făcut să se răspândească
duhul lui Moise, care, folosindu-se de ajutorul lor, a călăuzit mai uşor
poporul tău. De asemenea, ai revărsat
belşugul paternităţii depline asupra fiilor lui Aron, pentru ca ei să fie
vrednici, potrivit cu legea preoţească, să aducă jertfele cortului, care
erau umbra bunurilor viitoare”.
În prima anamneză sunt
evocaţi Moise, Aron şi colaboratorii lor. Textul citează două figuri
fundamentale ale vechiului legământ: Moise, cel ce conduce poporul şi Aron, cel
destinat slujirii preoțești şi oferirii jertfelor. Amândoi, din voinţa lui
Dumnezeu, şi-au asociat colaboratori, care aveau aceleaşi funcţii.
Moise este păstorul și
profetul poporului lui Israel, care este condus în această misiune de Duhul
Domnului. Același Duh este oferit și celor șaptezeci de bătrâni pentru ca
aceștia să îl ajute pe Moise în conducerea poporului (Num 11). Acest eveniment
prevestește funcția de conducere a poporului din partea episcopului și a
colaboratorilor săi, preoții. În Moise noi putem întrezări chipul episcopului
iar în cei șaptezeci de bătrâni pe preoții care primesc harul sfințitor de la
același Duh, pe care l-a primit și episcopul. În planul mântuirii lui Dumnezeu
preoții sunt chemați să fie colaboratori înțelepți ai episcopului și, de aceea,
prin hirotonire, ei primesc o autoritate deosebită de la Cel care conduce
Biserica, de la Cristos Domnul.
Figura lui Aron și a fiilor săi amintește de sfințirea pe care
aceștia au primit-o de la Dumnezeu pentru a-i oferi jertfe și pentru a sluji la templu
(Ex 28). Doar Aron primește preoția supremă, iar fiii săi devin părtași într-un
grad inferior la harul preoțesc primit pe deplin de tatăl lor. Aron este aici
prefigurarea episcopului iar în fiii săi întrezărim misiunea preoților de a-l
ajuta pe episcop în slujirea liturgică. Preoții primesc astfel misiunea de a
săvârși cultul lui Dumnezeu și de a sluji la sfințirea oamenilor, mai ales prin
celebrarea Euharistiei și a sacramentelor, rămânând subordonați episcopului
lor.
Al doilea eveniment amintit (a doua anamneză): Apostolii aleg ucenici care să îi ajute în
misiunea evanghelizării.
„Dar în cele din urmă,
Părinte sfânt, l-ai trimis în lume pe Fiul tău, pe Isus, apostolul şi arhiereul
mărturisirii noastre. El s-a oferit pe el însuşi prin Duhul Sfânt ca jertfă
nepătată şi i-a făcut părtaşi la misiunea sa pe apostolii săi, sfinţiţi întru
adevăr; acestora, tu le-ai dăruit însoţitori care să vestească şi să
îndeplinească lucrarea mântuirii în lumea întreagă”.
În a doua anamneză apar apostolii şi
colaboratorii lor. În centru stau afirmaţiile cristologice, care doresc să
evidenţieze semnificaţia apostolatului drept participare la misiunea lui
Cristos, care s-a realizat prin oferirea propriei vieţi Tatălui, în Duhul
Sfânt. Isus este numit drept „apostolul şi marele preot al mărturisirii
noastre” (Ev 3,1): apostol, adică trimis al Tatălui pentru ca să ni-l facă
cunoscut, şi arhiereu (mare preot), adică preot adevărat, pentru că, prin
puterea Duhului Sfânt, el i s-a oferit Tatălui ca o jertfă fără prihană (Ev
9,1). La această misiune au fost asociați apostolii, care sunt „consacraţi întru adevăr” (In 17,17), uniţi cu Cristos prin dăruirea propriei vieţi. Dumnezeu a
dorit ca apostolii să primească şi alţi colaboratori în slujire pentru vestirea
şi actualizarea mântuirii. Prima misiune a episcopului și a preoților este cea
a evanghelizării, a slujirii Cuvântului lui Dumnezeu din primirea căruia se
naște credința.
Invocarea
Duhului Sfânt (epicleza)
„Te rugăm, Doamne, să ne dăruieşti acum şi
nouă celor slabi aceste ajutoare de care avem nevoie pentru îndeplinirea
preoţiei apostolice. Te rugăm, Părinte atotputernic, revarsă în
aceşti slujitori ai tăi demnitatea preoţiei; reînnoieşte înlăuntrul lor Duhul sfinţeniei;
să primească de la tine, Dumnezeule, darul orânduit de tine pentru treapta a
doua, şi să exprime prin purtarea lor onestitatea moravurilor”.
Partea principală a rugăciunii de hirotonire
începe cu cererea îndreptată către Dumnezeu din partea episcopului de a avea
colaboratorii necesari pentru exercitarea slujirii apostolice. În ce constă
acest exerciţiu se va specifica în rugăciunile imediat următoare epiclezei.
Asemenea oricărei alte slujiri, preoția este un dar al lui Dumnezeu, deci
coboară din înalt prin revărsarea Duhului Sfânt. Textul latin evocă psalmul
50,12b (cf. Vulgata): „Spritum rectum innova in visceribus meis” („Înnoieşte
înăuntrul meu un duh statornic”), duh care este invocat apoi în versetul
succesiv drept „spiritum sanctum” („et spiritum sanctum tuum ne auferas a me”).
Darul Duhului sfinţeniei conferă harul sacramental, care este ilustrat drept o
creştere în participarea la sfinţenia lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este autorul unei
noi creații, astfel că preoții nou sfințiți sunt recreați de către Dumnezeu
prin harul unei apartenențe reciproce și indisolubile între ei și Cristos.
Dumnezeu și cei aleși pentru preoție intră într-o nouă relație de iubire și
apartenență ce produce o schimbare esențială în ființa celor sfințiți de către
Duhul Sfânt.
Darul duhului sfinţeniei îi face capabili pe
cei care îl primesc să împlinească funcţiile proprii slujirii preoțești, care
sunt indicate în cele două evenimente amintite la început şi apoi în
rugăciunile de după epicleză.
Rugăciuni care invocă ajutorul lui Dumnezeu în
trăirea celor trei funcții preoțești
„Să fie colaboratori fideli ai treptei
noastre, pentru ca, prin predica lor, cuvintele
Evangheliei, prin harul Duhului Sfânt, să aducă roade în inimile
oamenilor şi să ajungă până la marginile pământului.
Să fie împreună cu noi împărţitori fideli ai
tainelor tale, pentru ca poporul tău să fie reînnoit prin baia renaşterii şi să
fie hrănit la altarul tău; păcătoşii să fie împăcaţi, iar bolnavii alinaţi. Să fie uniţi cu noi, Doamne, în implorarea
îndurării tale pentru poporul încredinţat lor şi pentru lumea întreagă”.
Intenţiile de rugăciune de după invocarea
Duhului Sfânt pot fi împărțite în trei paragrafe ce ilustrează cele trei
aspecte fundamentale ale slujirii preoțești:
1) Slujitori ai Cuvântului. Predicarea
Evangheliei este prima datorie a preoţilor. Ei astfel seamănă în inima
oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, care, prin harul Duhului Sfânt, va aduce roade
de convertire şi mântuire în viața lor. Preoții primesc astfel harul de a fi
părtași la misiunea lui Cristos maestrul şi învăţătorul, aşa cum este amintit
şi de omilia din ritul hirotonirii: „…veţi avea de îndeplinit, în numele lui
Cristos Învăţătorul, misiunea sfântă de a propovădui tuturor cuvântul lui
Dumnezeu, pe care l-aţi primit voi înşivă cu bucurie. Reflectând asupra legii
lui Dumnezeu, aveţi grijă ca ceea ce citiţi să credeţi, ceea ce credeţi să
predicaţi şi ceea ce predicaţi să practicaţi voi înşivă. Învăţătura voastră să
fie aşadar, hrană pentru poporul lui Dumnezeu, mireasma purtării voastre să fie
bucuria credincioşilor lui Cristos, pentru ca prin cuvântul şi exemplul vostru
să contribuiţi la edificarea casei, care este Biserica lui Dumnezeu”.
2) Împărţitori ai sfintelor taine. Sacramentele
pe care preoţii sunt chemaţi să le celebreze pentru binele spiritual al
credincioşilor sunt indicate prin efectele lor: botezul este numit „baia
naşterii” (Tit 3,5), Euharistia este descrisă prin cuvintele „hrăniţi la
altarul tău” (Ev 13,10); penitenţa drept împăcarea păcătoşilor (1Cor 15,18),
iar, în sfârşit, ungerea bolnavilor drept alinarea bolnavilor conform
cuvintelor apostolului Iacob (Iac 5,14-15). Preoții se împărtășesc astfel și
din misiunea lui Cristos marele preot, aşa cum se arată în aceeaşi omilie:
„Veţi avea şi misiunea de a-i sfinţi pe alţii în Cristos. Într-adevăr, prin slujirea voastră se înfăptuiește jertfa
spirituală a credincioşilor, unită cu jertfa lui Cristos care, la celebrarea sfintelor
taine, se oferă pe altar în mod nesângeros prin mâinile voastre. Fiţi
conştienţi de ceea ce faceţi, puneţi în practică ceea ce săvârşiţi astfel
încât, celebrând taina morţii şi învierii Domnului, să vă străduiţi să fiţi
morţi pentru orice păcat şi să trăiţi o viaţă nouă. Când îi veţi introduce pe
oameni prin Botez în sânul poporului lui Dumnezeu, când veţi ierta păcatele în
numele lui Cristos şi al Bisericii prin sacramentul Penitenţei, când îi veţi
alina pe cei suferinzi prin Ungerea sfântă, când veţi celebra Jertfa sfântă,
când veţi oferi în orice ceas din zi laude, mulţumiri şi cereri nu numai pentru
poporul lui Dumnezeu, ci şi pentru lumea întreagă, să nu uitaţi că aţi fost
luaţi din rândul oamenilor şi rânduiţi pentru oameni în cele care îl privesc pe
Dumnezeu. Împliniţi, aşadar, cu bucurie neîntreruptă şi dragoste adevărată
misiunea Preotului Cristos…”.
3) Slujirea rugăciunii. Deja în Vechiul
Testament rugăciunea de mijlocire este asumată de Moise drept o slujire vitală
pentru existenţa însăşi a poporului lui Dumnezeu (Ex 32,11-14.30-32; Num
14,13-19; Deut 9,25-29). Un păstor are grijă de poporul care i-a fost
încredinţat în primul rând prin rugăciunea de mijlocire, care are prin ea
însăşi o deschidere universală („ci şi pentru lumea întreagă”). Tocmai datorită
acestei dimensiuni esențiale a preoției ministeriale, tradiţia Bisericii a
stabilit necesitatea angajării preoților
pentru celebrarea zilnică a Liturgiei Orelor. Această slujire a
rugăciunii poate fi integrată în dimensiunea sacerdotală a slujirii preoțești,
care îl conformează pe preot cu Cristos, bunul păstor, aşa cum rezultă din
aceeaşi omilie: „Împlinind pe cât vă stă în putere misiunea lui Cristos care
este Capul şi Păstorul, în unire cu episcopul şi supuşii lui, străduiţi-vă,
fiilor preaiubiţi, să-i adunaţi pe credincioşi într-o singură familie, pe care
să o puteţi conduce prin Cristos în Duhul Sfânt la Dumnezeu Tatăl. Să aveţi
mereu în faţa ochilor exemplul Bunului Păstor care nu a venit să fie slujit, ci
ca să slujească, să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”. Slujirea de
păstor este considerată aici ca şi angajarea pentru a menţine unitatea
comunităţii şi pentru a ajunge la cei risipiţi, sau la aceia care s-au
îndepărtat de ea.
Rugăciune
de încheiere: preoția în slujba desăvârșirii mântuirii
în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu.
„Astfel, mulţimea popoarelor, adunată în
Cristos, să devină un singur popor al tău, care se va desăvârşi în împărăţia
ta. Prin Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău, care fiind Dumnezeu, împreună cu
tine vieţuieşte şi domneşte în unire cu Duhul sfânt în toţi vecii vecilor”.
Rugăciunea de hirotonire se încheie cu o
invocație ce privește spre ultimul moment al istoriei universului creat de
Dumnezeu. Misiunea preoției ministeriale este aceea de a forma din mulțimea
tuturor popoarelor un singur popor care își va afla desăvârșirea la venirea
finală a Mântuitorului, atunci când Dumnezeu va fi totul în toate.
pr. Daniel Iacobuț
