Ce înseamnă a deveni preot? De ce ia formă în inima unui bărbat această dorinţă şi această alegere? Sunt întrebări pe care şi le pun nu numai cei care observă un preot de departe, ci chiar şi preoţii.
Ocazia
A te face preot, se ştie, nu este o alegere ca toate celelalte. Cineva spunea că este vorba despre o misiune, dar preotul ştie în interiorul său că alegerea slujirii Bisericii şi a Evangheliei se naşte îndeosebi din relaţia specială cu Isus Cristos, cel în care Dumnezeu s-a făcut vizibil.
Ce transformare sau schimbare survine într-un bărbat care acceptă provocarea de a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu în celibat pentru slujirea fraţilor? Biografia istorică a unui preot poate fi imediat compusă, privind la modul în care el a evaluat dorinţa sa vocaţională, la anii de Seminar, la hirotonirea preoţească; ar fi poate interesant de povestit şi o biografie spirituală. Personal, sper să o pot face la sfârşitul "cursei" mele. Până atunci, pentru mine, a fi preot înseamnă o surpriză zilnică. A fi preot e ca şi cum ai trăi într-o stare de fuziune, cu tot ceea ce comportă suferinţa şi tensiunea; de aceea rămâne valabilă zicala lui Chesterton: "cât timp eşti îngrijorat, poţi sta liniştit".
O pagină a Evangheliei foarte frumoasă îmi oferă ocazia de a imortaliza creşterea unui bărbat care devine preot. Este vorba despre Mc 10, 35-45. Protagonişti sunt cei doi fraţi, Iacob şi Ioan, pe care Isus i-a numit "Boanerges", "fiii tunetului" (cf. Mc 3,17). Un nume încurajator, poate din dorinţa unei responsabilităţi şi, de ce nu?, a unei predilecţii.
Într-o zi, cei doi fraţi vin la Isus ca să-i pună o întrebare: începe un dialog puternic, aluziv, care la sfârşit va trezi indignarea celorlalţi 10. Această întâmplare mă ajută să exprim, chiar dacă imperfect, parabola pe care o descrie un bărbat care începe să trăiască slujirea sa în Biserică, în Preoţie.
Cererea
"Învăţătorule, vrem să faci pentru noi ceea ce îţi cerem”. Cu mult curaj se prezintă cei doi fraţi în faţa Învăţătorului lor. Este o întrebare care lasă să se întrevadă o relaţie privilegiată pe care, însă, ei încearcă să o "controleze". Pentru că o împovărează, în mintea lor, cu tot felul de aşteptări şi cereri, care într-o zi ies la lumină. E interesant de observat deosebirea dintre aceste cereri şi cererile pe care Isus i le face lui Dumnezeu: "vie Împărăţia ta, facă-se voia ta..." (Mt 6,10). Este o mare distanţă între cererea de credinţă şi cea ispititoare, între atitudinea celui necredincios care vrea să plieze voinţa divinităţii pe cea proprie şi atitudinea celui credincios care vrea să intre în planul lui Dumnezeu şi să împlinească voinţa sa. A fi preot înseamnă a intra într-o nouă optică de valori şi semnificaţii, înseamnă a abandona propriile aşteptări omeneşti referitoare la modul în care îţi concepi viaţa. Iar aceasta este o trecere care nu se poate realiza fără sacrificiu.
Isus o ştie dar, spre mirarea noastră, pare să fie îngăduitor cu o astfel de cerere imperfectă. Răspunde, invitându-i pe ucenici să mărturisească motivul fricii lor: "Ce vreţi să fac pentru voi?" Ca şi cum ar spune: "Până la ce punct sunteţi în stare să vă puneţi la dispoziţie, să vă lăsaţi schimbaţi de mine?"
"Fă-ne să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta în
gloria ta". Cei doi fraţi doresc, aşadar, un loc de prestigiu în Împărăţia sa. Evanghelistul Marcu relatează acest episod, acoperindu-l cu un văl de ironie dramatică. El pusese deja cititorul în gardă cu privire la destinul tragic de care Isus va avea parte la Ierusalim. Chiar Isus a prevestit acest lucru, vorbind despre moartea sa ca despre o predare în mâinile păcătoşilor, dar ucenicii nu înţeleseseră şi se temeau să-l întrebe pe Isus. Ei nu ştiau că cereau să aibă un loc privilegiat în Împărăţia celor învinşi şi daţi la moarte. Cei doi fraţi se declară dispuşi să primească "Împărăţia" care trebuia să vină cât mai repede pe pământ, iar pentru aceasta ei sunt dispuşi să-şi dea şi viaţa. Iacob şi Ioan sunt asemenea unor orbi care merg, căci încă nu au înţeles că Isus doreşte ca discipolii săi trebuie să se ofere fără limite şi pretenţii Împărăţiei sale, nu invers.
Corectarea
Isus nu le ascunde gândul său: "Nu ştiţi ce cereţi". Este o constatare a orbirii lor. Un tânăr care cere să fie preot, ar primi astăzi acelaşi răspuns. Dar ignoranţa de care Isus vorbeşte nu înseamnă lipsa informaţiei sau a cunoaşterii intelectuale. Lor le lipseşte acea cunoaştere care se extrage din suferinţa reală pe care încă nu au experimentat-o. Isus vorbeşte astfel nu pentru a-i îndepărta pe prietenii săi, ci pentru a-i conduce la umilinţă: prezumţia este de multe ori rezultatul lipsei de experienţă.
"Puteţi să beţi potirul pe care-l beau eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care
eu sunt botezat?" Cu această întrebare, Isus încearcă să trezească în ei intuiţia profundă privitoare la acea Împărăţie pe care o va inaugura la Ierusalim. A participa la Împărăţie înseamnă a fi cufundaţi în totalitate în voinţa Tatălui. Imaginea botezului face aluzie la acea despuiere de sine pe care toţi ucenicii începeau să o experimenteze, dar cu teamă şi frică. "A bea potirul", în schimb, face referinţă la acea comuniune de viaţă şi de intenţie, care îi va conduce la comuniunea unui destin fericit, cel al bobului de grâu căzut în pământ şi care aduce rod.
Există o imagine a Păstorului care trebuie să se oglindească în viaţa apostolului. Este imaginea trecerii de la a fi mare după ce ai făcut experienţa puterii, aşa cum se întâmplă în viaţa lumească, la a fi mare după modelul Fiului omului, "care nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi" (Mc 10,45). În fiecare zi, preotul îşi aminteşte că a îmbrăcat şorţul slujitorului Evangheliei înaintea fraţilor săi, atunci când, în timpul sf. Liturghii bea din potir Sângele lui Cristos. Bând din acel potir, preotul îşi face proprie rugăciunea lui Isus din Grădina Măslinilor: "Tată... îndepărtează de la mine acest potir!" (Mc 13,36) şi îşi dă seama că asemănarea cu El nu poate fi trăită cu prea multă dezinvoltură. Misterul lui Dumnezeu, intrând în el, devine gândul gândurilor sale, afectul afectelor sale. Se poate întâmpla ca în toate acestea el să se răzvrătească, până când nu învinge în trupul său teama de moarte şi face să triumfe prezenţa harului care îi concepe viaţa în logica Împărăţiei: slujirea. În fiecare zi, bând din acel potir, preotul lasă la o parte pretenţia de a-şi conduce viaţa, pe cea a altora şi mai ales pe cea a Învăţătorului său.
Aceasta este trecerea pe care trebuie să o facă şi cei doi apostoli. De la o viziune încă neconvertită a slujirii, la o interpretare a acesteia care să se nască tocmai din cufundarea mentalităţii lor în Misterul Pascal al lui Cristos. Slujirea nu este grea pentru ceea ce trebuie făcut, ci pentru ceea ce cere ea de la om. Ea cere ca aceasta, şi nu alta, să fie calea personală de realizare.
Promisiunea
"Potirul pe care-l beau eu, îl veţi bea, iar cu botezul cu care sunt botezat eu, veţi fi botezaţi". Isus încheie dialogul cu o promisiune. "Nu vă voi lăsa singuri. Voi realiza în voi acea schimbare a minţii pe care la început aţi refuzat-o". Ceea ce omeneşte pare imposibil, va deveni posibil datorită acestei promisiuni. Pe această hotărâre a lui Dumnezeu se sprijină şi "da"-ul pronunţat în ziua hirotonirii preoţeşti. Dumnezeu trimite, din acel moment, semne zilnice, concrete care însoţesc slujirea preotului şi a Bisericii, dă energie şi iubire celor care seamănă speranţa în inimile oamenilor. Misterul intră în acţiune şi Învăţătorul precedă cu hotărâre drumul discipolilor săi.
"A sta la dreapta sau la stânga mea, nu eu trebuie să dau". Nici măcar Isus nu are putere asupra Împărăţiei. Este secretul Tatălui care o instaurează prin Fiul său. Şi preotul este chemat să aibă această conştiinţă reînnoită. Nu el posedă cheile, nu el este cel care mişcă volanul, nu el este cel care decide cât şi cum trebuie sădită sămânţa Împărăţiei.
Isus îi spune fiecărui preot: "Nu depinde nimic de tine. Tu trebuie să bei în fiecare zi potirul şi, întărit de această comuniune, să te laşi despuiat de orice dorinţă personală. Chiar şi de dorinţa de a face ceva pentru mine! Fericiţi veţi fi dacă veţi şti să mă urmaţi în această sărăcie: a voastră va fi Împărăţia cerurilor".
Concluzie
A fi preot astăzi este o mare aventură. Se sfârşeşte epoca în care Biserica îşi avea locul său sigur în cetăţile şi în minţile oamenilor, iar preotul, locul său de muncă în sacristiile templelor. Lovită din multe părţi, acuzată în proiectele sale, Biserica este chemată în viitor să însoţească omenirea într-o călătorie în care să ofere încă o dată calea sigură către adevărata fericire. Nesiguranţa şi precaritatea perspectivelor actuale devin astfel oportunităţi pentru viitorul nostru ca preoţi, ca Biserică, în acest timp în care, precum odinioară, răsună tainic chemarea Domnului.
"Unde vom fi conduşi pe acest pământ, nu ştim şi nici măcar nu trebuie să ne întrebăm înainte de vreme. Ştim doar că, pentru cei care îl iubesc pe Domnul, toate lucrurile sunt îndreptate spre bine (Rom 8,28). Pe lângă asta, ştim că drumurile Domnului trec dincolo de acest pământ" (Edith Stein).
Pr. Angelo Inzoli
