Acum 20 de ani, pe 22 iunie 1995, Biserica îşi lua rămas bun pământesc de la una dintre cele mai luminate minţi teologice: Yves Marie-Joseph Congar, călugăr dominican, teolog expert al Conciliului al II-lea din Vatican, creat cardinal de Papa Ioan Paul al II-lea în 1994.
A fost privit cu suspiciune de Sfântul Oficiu, datorită apropierii sale de preoţii muncitori, exilat, îndepărtat de la catedra universitară şi apoi reabilitat şi numit expert al Conciliului al II-lea din Vatican de Papa Ioan al XXIII-lea. A fost mai presus de toate un om al dialogului şi al întâlnirii cu alte confesiuni creştine şi tocmai de aceea a fost supranumit părinte nobil al ecumenismului şi al ecleziologiei post-conciliare.
A fost supranumit "celtul din Ardeni", care exact pe 22 iunie 1995 se stingea după o lungă boală într-un spital militar al Invalizilor din Paris, la puţine ore după ce a primit meritata distincţie a purpurei de cardinal - din voinţa papei Ioan Paul al II-lea - din partea prietenului său, cardinalul Johannes Willebrands.
El a lăsat o moştenire care şi astăzi este actuală, căci împreună cu confratele şi maestrul său de teologie de la Le Saulchoir (Belgia), Marie Dominique Chenu, şi împreună cu preoţii iezuiţi Henri de Lubac şi Jean Daniélou, ei au fost printre artizanii acelei reînnoiri spirituale a Franţei din anii '50, reînnoire care va fi cunoscută sub numele de "Nouvelle théologie". Dominicanul din Sedan este amintit astăzi mai ales în domeniul teologiei contemporane, datorită unor scrieri considerate pietre de temelie, precum "Jalons
pour une théologie du laïcat", "Je crois en
l'Esprit-Saint", "Vraie et fausse réforme dans l'Église", sau
cartea sa programatică "Chrétiens désunis. Principes d'un «œcuménisme»
catholique".
Însă tocmai în timpul celor patru
sesiuni ale Conciliului al II-lea din Vatican se va impune figura dominicanului
francez, mai ales prin contribuţia sa la redactarea unor documente conciliare
importante, precum Constituţiile Lumen Gentium şi Gaudium et
spes ("le datorez mult în special pr. Yves Congar şi Henri de
Lubac", avea să spună în acea perioadă tânărul arhiepiscop de Cracovia,
Karol Wojtyla). "Dominicanul francez a fost printre protagoniştii acelui
eveniment - explică teologul pr. Luca Merlo, autor al unei recente lucrări
pentru editura Morcelliana: Yves Congar - şi a colaborat cu
devotament la redactarea a jumătate din documentele aprobate. Între numeroasele
sale merite este, fără îndoială, acela că a prezentat deja înainte de Conciliu
şi mai ales în timpul Conciliului ideea că Biserica este poporul lui Dumnezeu
care ia naştere prin comuniunea celor botezaţi, "noi"-ul creştinilor,
cum îi plăcea lui să spună. Astăzi, nu putem decât să ne bucurăm pentru faptul
că această categorie ecleziologică, după o receptare legănată, a fost relansată
cu autoritate de papa Francisc în Evangelii Gaudium.
Pr. Merlo se opreşte şi asupra
marilor intuiţii ale lui Congar, după Conciliu, plecând de la tema
ministerialităţii ecleziale: "Provocarea a fost acceptată de Congar care,
plecând tocmai de la perspectiva comunională asumată de Conciliul al II-lea din
Vatican, a abandonat binomul preoţie-laicat, tipic impostaţiei preconciliare,
pentru a-l înlocui cu binomul slujiri-comunitate, care răspundea mai bine la
dimensiunea diaconală care îi aparţine întregului popor al lui Dumnezeu. Ajunge
să ne gândim la faptul că astăzi este imposibil să consulţi un text referitor
la această temă, care să nu amintească aportul său".
Cel care păstrează încă o
amintire clară a perioadei conciliare, precum şi a ultimilor ani ai săi, trăiţi
cu o simplitate şi o demnitate care au surprins, este preotul iezuit german
Karl Heinz Neufeld, care a fost unul dintre ultimii săi elevi de doctorat la Institutul
Catolic, între 1971-1975: "El a avut în acea perioadă o mare sintonie de
idei cu de Lubac, dar şi cu Karl Rahner. În 1985 a scris o carte numită Amintiri
despre Karl Rahner la Conciliul al II-lea din Vatican, pentru volumul Bilder
eines Lebens. Cred că iezuitul german şi dominicanul farncez au oferit mai ales
o contribuţie de tip tehnic la Conciliu: primul a fost un teolog mai
sistematic, în timp ce al doilea a fost marcat de o amprentă istorică. Unul
dintre marile merite ale lui Congar a fost lectura sa providenţială cu privire
la conceptul de Biserică şi de tradiţie, spre deosebire de punctul de vedere
susţinut de Mons. Marcel Lefebvre".
Împreună cu marea sa capacitate
de "investigare istorică" în domeniul ecleziologiei, pr. Neufeld
evocă lucrarea sa ca promotor ante litteram al drumului anevoios al
unităţii creştinilor. "A fost într-un anume fel, precursorul călătoriilor
apostolice ale lui Paul al VI-lea. Ajunge să ne gândim la întâlnirile sale,
deja din 1954, cu Atenagoras, patriarhul Constantinopolului, la Atena, apoi în
Ţara Sfântă, cu patriarhul ortodox al Ierusalimului. Un om care tocmai pentru
că este născut într-un loc de graniţă, precum Sedan, a înţeles înaintea altora
importanţa dialogului dintre fraţii separaţi".
O moştenire în domeniul ecumenic
care a fost busola, într-un fel, preşedintelui emerit al Consiliului Pontifical
pentru promovarea unităţii creştinilor, cardinalul Walter Kasper:
"Lucrarea mea a avut ca model şi punct de referinţă ecleziologia lui
Congar. Găsindu-mă în faţă cu atâtea diversităţi ale lumii creştine, de la
ortodocşi la protestanţi, m-am regăsit deseori în această frază a teologului
dominican: "Totul, sau aproape totul, este la fel, şi totuşi
diferit".
Purpuratul german se întoarce în
timp la atâtea amintiri avute cu Congar la Strasbourg, în conventul Saint
Jacques sau la spitalul Invalides, la "diferenţele hermeneutice sau de
limbaj care au ieşit la suprafaţă în întâlnirile lungi în care se redacta
revista Cocilium, împreună cu teologul elveţian Hans Küng".
"Eu eram doar un tânăr
teolog - mărturiseşte cardinalul - dar, datorită lui Congar, acele întâlniri
mi-au permis să merg la originile unei teme precum ecleziologia. M-a
impresionat "chilia" sa încărcată de cărţi până în tavan şi ordinea
meticuloasă cu care schiţa notiţe, caun adevărat om de studiu şi arhivist de
rasă. Era puţin amărât pentru că după Conciliu, mai ales cu criza din 1968, era
rămas unul dintre puţinii săi confraţi ai conventului parizian Saint Jacques să
studieze teologia. "Vedeţi, mulţi preferă sociologia"... mi-a spus cu
un sâmbure de melancolie în sufragerie. Amărăciunea sa devenea tot mai evidentă
în ultimii ani ai vieţii sale, datorită curentelor de tradiţionalism faţă de
moştenirea Conciliului".
Un gânditor, în ochii lui Kasper,
mereu orientat către viitorul Bisericii. "Pentru mine a fost, împreună cu
de Lubac - mărturiseşte - cel mai mare ecleziolog al anilor secolului trecut,
cel care a influenţat cel mai mult Biserica. Cred că ar fi dorit să scrie în
mod unitar un tratat de ecleziologie mai ales după Conciliul Vatican al II-lea:
dar poate pentru multi-disciplinaritatea şi parţialitatea cunoştinţelor sale,
el nu avea încredere să scrie o astfel de lucrare". Din ultimele
întâlniri, la spitalul Invalides, Kasper păstrează încă amintirile cele mai
vii: "Era un om îndrăgostit de Biserică: suferea pentru că roadele
Conciliului întârziau să apară, dar trăia cu mare precupare deriva sociologică
pe care o observa în Biserică în anii de după Conciliu, mai ales în Franţa şi
Europa. Spera, ca un bun dominican, într-o întoarcere la importanţa teologiei,
ca centru al catolicităţii".
După F. Rizzi, Vent'anni fa
l'addio a Congar, il paladino del Concilio
Avvenire, 20 iunie 2015
