Un film celebru a lui BuZuel povestește despre doi
părinţi care intră într-un comisariat de poliţie, pentru a declara dispariţia
fiicei lor. Semnalmentele pe care cei doi le dau sunt: „şase ani, pistruiată,
părul scurt, rochiţă albastră”. Poliţistul de gardă le cere alte semnalmente.
Atunci, tatăl fetiţei, pe scurt, îi arată copila de lângă el. De fapt, el,
ordonat şi prevăzător, însoţit de soţie, a plecat în căutarea fiicei cu fiica
de mână, şi i-o arată poliţistului pentru ca identificarea să fie cât mai
precisă. Poliţistul o priveşte îndelung pe copilă, îşi notează totul, şi începe
căutarea unei fetiţe care se afla în faţa lui şi care nu se pierduse niciodată.
Căutările continuă conform rutinei obişnuite, ca atunci
când cineva îşi caută ochelarii cu ochelarii pe nas. Prezenţa copilei, de fapt,
uşurează adunarea datelor necesare pentru a o găsi, într-un fel, aşa cum
ochelarii ne permit să vedem cu mai multă claritate că pe masă nu e nici urmă
de ochelari. Ambele lucruri, copila şi ochelarii, tocmai pentru că ne fac
să vedem, nu se fac văzute.
Se poate întâmpla, probabil, ca experienţa noastră
sacerdotală, proiectată în întregime în exterior, spre apostolat, predicare,
slujire caritativă şi de solidaritate, să ne facă să vedem realitatea care ne
înconjoară, să ne facă să descifrăm sensul vieţii şi al morţii, al urii şi al
prieteniei, al generozităţii şi al egoismului, dar să nu ne permită să vedem
realitatea însăşi. Ea este prezentă şi activă, însă ascunsă şi nereflectată.
Şi totuşi este necesar ca această existenţă
sacerdotală să se facă văzută, să fie vizibilă cu trăsăturile sale
caracteristice de viaţă dăruită, pentru că a primit totul de la
Dumnezeu şi trebuie să dăruiască totul celorlalţi. Darul se dovedeşte a fi dar,
atât prin bucuria pe care o trăim atunci când îl primim, cât şi prin bucuria pe
care o trăim atunci când îl oferim altcuiva. Este necesar ca această viaţă
sacerdotală să iasă din străfundurile inconştientului la nivelul
autoconştiinţei, pentru ca aici să o putem privi, admira, contempla, şi,
astfel, să putem decide ce vrem să facem, în funcţie de ceea ce suntem în
realitate sau dorim să fim. Contribuţia psihoanalizei sau a tuturor celorlalte
ştiinţe umane, în acest sens, este cu siguranţă de folos pentru a vedea şi a
determina ceea ce suntem. Însă cuvântul Revelaţiei este în mod cert necesar şi
indispensabil pentru a înţelege şi a accepta ceea ce Dumnezeu vrea ca noi să
fim.
Pentru fiecare om este fundamental să fie în sintonie
cu cuvântul lui Dumnezeu, să-l asculte, pentru a descoperi şi a accepta planul
lui Dumnezeu pentru viaţa proprie.
Poporul lui Israel este invitat permanent să devină
conştient de propria identitate prin formula chemării la adunare: ascultă
Israele (Dt 6,4). Această formulă este repetată deseori, pentru a
aminti că Dumnezeu este sigurul Dumnezeu, singurul Domn, şi pentru a aminti că,
aşa cum Dumnezeu este unic pentru fiecare în parte, tot la fel, fiecare în
parte este unic pentru Dumnezeu. Ea afirmă, în acelaşi timp, că Dumnezeu este
absolut, este unic, că nu sunt alţi dumnezei de adorat sau de slujit, şi că
acest Dumnezeu este Dumnezeul lui Israel, adică al unui popor cu o anumită
fizionomie şi cu o istorie proprie. Liturgia ebraică rezervă un loc central
acestei formule de credinţă, care este recitată zilnic de două ori, dimineaţa
şi seara. Mulţi evrei au mers de multe ori în întâmpinarea morţii cu această
profesiune de credinţă pe buze.
De aceea, este necesară şi pentru creştin şi pentru
preot o formulă de credinţă, nu ca un compendiu al unor adevăruri de crezut, ci
ca o sinteză a unei vieţi de rugăciune, o formulă a chemării la reflectare.
Creştinii din primele secole se opuneau diferiţilor raţionalişti - Arius,
Nestorius, etc., care încercau să schimbe identitatea credinţei creştine - nu
prin dispute, ci prin liturgie şi rugăciune: „Noi aşa ne rugăm”. Identitatea de
credinţă şi patrimoniul spiritual erau apărate, aşadar, nu prin dezbateri, ci
prin celebrare şi prin legea rugăciunii. Pe de altă parte, în creştinism,
contrar lumii greceşti unde predomina dimensiunea vederii şi a înţelegerii,
predomină dimensiunea ascultării. Ascultă Israele!
Reflecţia asupra
propriei vieţi preoţeşti trebuie să consiste în ascultare, tăcere, meditaţie,
pentru a descoperi istoria propriei vocaţii şi a misiunii proprii în planul
general al istoriei mântuirii, călăuzită de Dumnezeu şi interpretată de oameni.
Pentru această reflecţie este nevoie de pace, de singurătate, de reculegere,
dar şi de companie, de dialog, de mângâiere. Ea necesită în primul rând
compania unui preot, într-un dialog ideal despre propria viaţă, despre
propriile satisfacţii şi bucurii pastorale, despre deznădejdile şi
descurajările proprii. Este cât se poate de adevărat că preotul, pentru a fi
preot, are nevoie de preot.
În plus, întrucât viaţa noastră sacerdotală este
situată în interiorul Bisericii şi al societăţii, reflecţia trebuie să ţină
cont neapărat de aceste două ambiente vitale, şi să afle în ele o situare
precisă şi o justificare validă. A fi preot astăzi, în pragul celui de-al
treilea mileniu, în Biserica din perioada post-conciliară care caută căi noi
pentru o nouă evanghelizare, şi în societatea post-modernistă care omologhează
sau tinde să omologheze preotul cu o profesie socială oarecare, nu e ceva
depăşit. Şi îndeosebi, nu este acelaşi lucru a fi preot astăzi, cu a fi preot
acum cincizeci de ani.
Atunci când spunem a fi preot astăzi, prin astăzi înţelegem
nu o determinare cu caracter cultural sau o referire la nevoia de actualizare,
ci un „astăzi de har”, un „moment de mântuire”. În sfântul Luca, astăzi este
un adverb de timp care ritmează etapele progresive ale lucrării salvifice a lui
Isus: „astăzi vi s-a născut Mântuitorul” (Lc 2,11); „astăzi s-a împlinit
Scriptura aceasta în urechile voastre” (Lc 4,21); „astăzi mântuirea a intrat în
casa aceasta” (Lc 19,19); „astăzi vei fi cu mine în Paradis” (Lc 23,43). Pentru
Dumnezeu, astăzi înseamnă eternitatea milostivirii şi a mântuirii. Pentru om,
astăzi este caracterul istoric şi temporal al libertăţii. În Dumnezeu, care
iubeşte viaţa, creaţia şi mântuirea coincid, şi de aceea nu există un timp în
care Dumnezeu îl părăseşte pe om, şi un timp în care îl mântuieşte. Fiecare
moment este un moment unic, şi este un moment unic de mântuire.
În ce priveşte ambientul comunităţii ecleziale,
conştientizarea din ce în ce mai mare din partea laicilor a participării lor şi
a slujirii lor în interiorul comunităţii ecleziale, a pus în discuţie un anumit
rol al preot. Într-adevăr, deja nu mai sunt laicii cei care trebuie să se
justifice pe sine, deoarece laic este fiecare botezat, inclusiv preotul, ci
preoţii sunt cei care trebuie să se justifice pe sine, deoarece joacă un rol pe
care nu toţi laicii îl pot juca.
Conform uzului curent, cei doi termeni „preot” şi
„prezbiter” au o semnificaţie substanţial identică şi sunt folosiţi ca
sinonime. A deveni preot şi a deveni prezbiter e acelaşi lucru. Cu toate
acestea rămâne o diferenţă între „preot” şi „prezbiter”. Se spune: preoţie
comună a credincioşilor, şi nu prezbiterat comun al credincioşilor. Această
definiţie derivă din însăşi etimologia celor doi termeni. În timp ce preoţia
face referinţă la jertfa oferită lui Dumnezeu, prezbiterul, în greacă
„presbiteros”, se referă la bătrânii care sunt prezentaţi în Scriptură drept
demnitari cărora le pot fi încredinţate diferite funcţii. Diferenţa-distincţia
între preoţie şi prezbiterat nu era prea evidentă la Conciliul din Trento, însă
este foarte evidentă la Conciliul Vatican II.
Documentul despre preoţi era intitulat la început Schema
propositionum de sacerdotibus (1964); apoi Schema decreti de
ministerio et vita presbyterorum (1965), şi în final Decretum
de ministerio et vita presbyterorum (1965). Lăsând deoparte termenul
„preot”, Conciliul Vatican II arată că trebuie lărgită noţiunea de prezbiter la
alte funcţii care nu se pot reduce doar la oferirea jertfei. Pe de altă parte,
adevărata jertfă de laudă pe care fiecare preot o oferă Tatălui prin Isus
Cristos este viaţa sacerdotală, în toate dimensiunile ei de vestire, de
slujire, de celebrare.
Ca şi în comunitatea eclezială, şi în societatea
civilă diferiţi factori au pus în dificultate rolul preotului. Şi ca să dăm un
exemplu foarte actual, e de ajuns să ne gândim la noile organizaţii religioase,
puternice şi de concurenţă, precum sectele religioase, care oferă refugiu
spiritual şi garantează o atmosferă de mister. Cu cât religia creştină îşi
pierde aura de mister, deoarece preotul este unul din mulţime, care nu are o
deviză care să-l separe sau, cel puţin, care să-l distingă, care poate să
desfăşoare funcţii publice, sindicale, politice, cu atât mai mult sectele
accentuează dimensiunea lor ezoterică, care umplu viaţa şi relaţiile
interpersonale de mister, de transcendenţă, de sacru. În plus, pluralismul
religios extins, care a devenit de-acum o atitudine de deschidere, de
dimensiuni planetare şi universale ale propriei experienţe religioase, face ca
diversitatea şi specificitatea experienţei creştine să se piardă într-un vag
sentimentalism religios şi într-o neclară deschidere spre transcendent.
De aceea, preotul are o nevoie urgentă de timp de reflecţie
şi de tăcere, de rugăciune şi de discernământ, pentru a analiza în lăuntrul
conştiinţei sale şi prin exercitarea ministerului său, propria identitate de om
al lui Dumnezeu. Întrebările cele mai generale şi mai obişnuite, ca de exemplu
„cine sunt”, „încotro merg”, „ce vreau să fac”, necesită răspunsurile cele mai
personale şi mai individuale, pentru a putea răspunde personal lui Dumnezeu,
care cheamă personal şi pe nume.
Consider că un ajutor real în această necesară şi
indispensabilă reflecţie este fără îndoială o revedere a documentului conciliar Presbyterorum
Ordinis, în lumina îndemnului apostolic al lui Ioan Paul al II-lea Pastores
dabo vobis, în această perioadă delicată de asimilare dificilă şi
contestată a indicaţiilor conciliare şi magisteriale.
Însă nu o revedere oarecare şi nici una „critică” sau
„ştiinţifică”, ci o revedere în rugăciune, în căutarea fericirilor pe care să
le trăim şi să le mărturisim. Viaţa creştină, chiar şi pentru preot, este o
viaţă conformă Duhului, o viaţă în Isus şi asemenea lui Isus. Lista valorilor
evanghelice care reies din fericiri, se învârte în jurul coerenţei, a
fidelităţii, a profeţiei. Există, însă, fericiri ale preotului, care sunt
trăite şi experimentate în obişnuitul unei umile consacrări, care ne invită să
fim apostoli prin exemplu, prin fapte bune, prin întâlnire, prin încurajare,
prin iertare, prin înţelegere, prin rugăciune, prin sfinţenie. Aceste fericiri
fac ca rugăciunea care mijloceşte, cuvântul care binecuvântează şi iartă,
picioarele care străbat străzile oraşului pentru a evangheliza, inima care
iubeşte şi simte compasiune, să devină fericite.
Un proverb spune că,
dacă ţi-a intrat cerul în cap, ori ai înnebunit ori nu înţelegi nimic.
Înnebuneşti, pentru că cerul este mai mare decât tine. Nu înţelegi, pentru că
eşti obişnuit să foloseşti doar raţiunea. Însă dacă-ţi scoţi capul în cer,
asemenea preoţilor, ai ce povesti.
Mons. I. Sanna, Le
beatitudini del prete, Piemme 1995
trad. pr. Cristi Fodor
foto: A. Cuba
