Într-una din cărțile sale, teologul iezuit
Bernard Sesboüé remarca: „Credința […] nu este o operă, ci un răspuns
responsabil dat harului […], constituind astfel prima cooperare a omului
mântuit prin harul lui Dumnezeu”. Astfel, omul, învăluit de harul lui Dumnezeu
şi încorporat în Cristos, participă la opera mântuitoare a lui Dumnezeu. Cine
altcineva mai mult decât preotul care celebrează Sfânta Liturghie poate
întruchipa realitatea acestei expresii?
Preoția ministerială, aparținând esenței
credinței noastre, înglobează în sine şi caracterul de mijlocitor. Spunea
Napiórkowski S.: „fiecare preot este mijlocitor, altfel preoția ar fi o farsă”;
şi acest lucru tocmai pentru că mijlocirea pe care preotul o îndeplinește nu este
un rod al propriilor eforturi, ci rodul mijlocirii unice a lui Cristos. Prin
modul său de a fi tot mai conform lui Cristos-Marele Preot, preotul, alter şi ipse Christus, devine figură vizibilă a unicului Mijlocitor laTatăl
în Duhul Sfânt, pentru oameni.
Cât de bine evidenția H. Asmussen: „Cel
care este preot este şi mijlocitor pentru că nu este doar de partea lui
Dumnezeu sau doar de a oamenilor, ci îl reprezintă atât pe Dumnezeu înaintea
oamenilor cât şi pe oameni înaintea lui Dumnezeu”. Așadar, preotul, în momentul
celebrării Sfintei Liturghii, nu este el actorul principal căci „nici o
făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul întrupat, Răscumpărătorul” (LG 62) ci
Cristos Isus, unicul mijlocitor la Dumnezeu şi la oameni.
Preotul, exercitându-și misiunea ministerială
de mijlocitor în Cristos între Dumnezeu şi oameni, creând şi reconstruind punți
de reconciliere şi întâlnire între Dumnezeu şi oameni dar şi între oameni,
trebuie să conștientizeze că nu el este izvorul mesajului de iubire al lui
Dumnezeu ci doar un „purtător de cuvânt” acreditat de Dumnezeu să înmoaie şi să
deschidă inimile oamenilor, chiar şi pe cele mai împietrite, către iubirea
divină.
Rolul preotului nu este acela de a
„deschide ferestrele acolo unde Cristos pare să închidă porțile”, ci acela de a
traduce celebrarea Euharistiei într-o iubire concretă, practică, mai întâi faţă
de primii colaboratori cu care trăiește în casa parohială, cu care împarte
pâinea zilnică şi comuniunea sacerdotală, extinzând-o mai apoi spre exterior,
spre credincioși. Cum ar putea pretinde un preot-păstor că iubeşte turma lui
Cristos dar nu este capabil să reflecte această iubire şi faţă de confraţii
preoți cu care conviețuiește? Nu ar fi oare mărturia noastră zadarnică şi
mincinoasă? Iată de ce, „în Euharistie este conținut faptul de a fi
iubit şi de a-i iubi pe alţii la rândul tău. O Euharistie care nu se traduce
într-o trăire concretă a iubirii este în ea însăşi fărâmiţată. Porunca iubirii
nu devine posibilă doar pentru faptul că este o cerință; iubirea poate să fie
„poruncită” dacă mai întâi a fost dăruită” (Cf. DCE 14).
Așadar, pentru ca preotul să fie un mijlocitor
autentic în Cristos şi potrivit inimii Lui, el trebuie să-şi fundamenteze slujirea
sacerdotală pe o întâlnire intimă cu Dumnezeu, în care voința umană, în pofida
încăpăținării şi a limitelor sale, se lasă modelată de voința divină. Preotul,
indiferent de cine este el (vicar, paroh, episcop etc.), nu mai acționează doar
din perspectiva propriilor sentimente de antipatie sau simpatie față de cei cu
care conviețuiește sau faţă de simpli credincioși pe care îi întâlnește şi îi
păstorește, ci mai degrabă din perspectiva simțămintelor lui Cristos Isus (Cf. Fil 2,5).
Comunitățile noastre şi întreaga
Biserică au nevoie nu doar credincioși laici care să trăiască potrivit
poruncilor lui Dumnezeu sau învățăturilor Bisericii, ci şi de preoți sfinți, care
să tânjească zilnic după sfinţenie, prin viaţa şi prin alegerile lor care îl fac
vizibil în mod concret pe Cristos, aşa cum însuşi Cristos ne-a spus: „căci v-am
dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13,12).
În consecință, subliniem trei lucruri
fundamentale care privesc imaginea preotului ca mijlocitor în Cristos:
1. Unul
dintre fundamente îşi are locul în însuși izvorul mijlocirii, care este Cristos
Isus. Aşa cum doar Cristos s-a dat pe sine însuși pentru a fi „punte” între
Dumnezeu Tatăl şi oameni prin puterea Duhului Sfânt pentru a ne mântui, în același
fel, în Cristos, preotul devine capabil să participe la acțiunea Sa de a crea
noi „punţi”. Şi dacă însuşi Cristos acţionează prin şi în persoana preotului,
atunci preotul nu face altceva decât să arate unica mijlocire a lui Cristos
prin modul său de a trăi tot mai autentic sacramentul preoţiei.
2. În
al doilea rând, acţiunea de mijlocire de care se bucură preotul este consecința
unui dar gratuit din partea lui Dumnezeu, care face din slujitorul său,
preotul, o imagine a iubirii concrete şi personale: „Prin aceasta vor
recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei:
dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii”
(In 13,35).
3. Specificitatea
„mijlocirii ministeriale” în Cristos de care se bucură preotul evidențiază că
Dumnezeu dorește ca să aibă în preot un interlocutor autentic, activ, cu o coloană
vertebrală dreaptă, care ştie să dialogheze şi care transmite oamenilor,
nealterat, mesajul Său de iubire.
pr. Ciprian Bejan-Piser
